Istoria biblică – cea mai mare ispitire a credinţei lui Avraam

Trăise Avraam deja mulţi ani cu pace şi fericire în Virsavia. Marea făgăduinţă se împlinise. Fiul demult aşteptat creştea şi se maturiza sub ochiul său veghetor. Primul său născut prospera în nevoinţele sale sălbatece în pustie. Filistenii, în mijlocul cărora trăia, erau prietenii lui şi aliaţi. Toate, se părea, că asigurau o linişte îndelungată şi o viaţă fără turburări. Nu era niciun nouraş la orizont, niciun semn al vreunei furtuni, ce s’ar fi apropiind. Se putea părea, că bătrânului patriarh îi era dat să se pogoare în mormântul său în stare de deplină pace şi în fericire de nimic turburată. Dar în ochii lui Dumnezeu cercarea lui nu era încă terminată. Atletul nu putea încă să părăsască exerciţiile sale şi să considere timpul activităţii sale încheiat. El trebuia să câştige încă biruinţa definitivă şi deaceea trebuia să se supună celei mai grele ispitiri. Eşi-va el oare biruitor din această ispitire? Triumfa-va oare într’însul credinţa asupra iubirei omeneşti şi a speranţelor nutrite ?

Această ispitire in oarecare înţeles veni pe neaşteptatele, deşi toată viaţa precedentă a lui Avraam a fost o pregătire pentru această luptă finală. Abnegaţiunea şi supunerea totală demult îi erau cunoscute lui. Toată viaţa lui a constat din ele. El a părăsit patria sa ca ascultare a glasului lui Dumnezeu; a rupt toate legăturile sale cu familia sa părintească din Haran, a plecat în Hanaan fără rude şi fără copii, a suportat în curgere de mulţi ani povara nădejdilor neîmplinite, a suferit chinul sufletesc pentru siguranţa scumpei sale soţii. Despărţirea, de Lot a torturat delicata sa inimă. Grozava peire a Sodomei şi Gomorei cu toate străşniciile ce au însoţit-o şi au urmat*o, l*a zguduit cumplit şi i-a lovit sufletul. Foarte dureroasă a fost pentru sufletul iui izgonirea silită a Agarei şi a lui Ismail. Dar acum ei era chemat să facă o jertfă încă şi mai mare.

Deodată, fără nici o prevenire, într’o vedenie de noapte ajunse la dânsul glasul lui Dumnezeu, şi Avraam auzi grozava poruncă: „Avraame, ia pe fiul tău cel unic, pe careul iubeşti, pe Isaac, şi .mergi în pământul Moria, şi acolo îl adă ardere de.tot pe unul din munţii, pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. XXII, 2). „Multe nedu* meriri se stârnesc în sufletul nostru, când ne gândim la această grozavă poruncă. Adesa s’au făcut obiecţiuni asupra însămnătăţei ei morale: porunca aceasta, zic unii, era nedemnă de Dumnezeu; patriarhul a fost crud şi neomenos, supunându*se ei. Ce se atinge de poruncă, apoi ea în adevăr a fost unică în felul său şi negreşit inexplicabilă. Interpreţii mult şi*au ascuţit minţile în sârguinţele lor ca să dea vreo lămurire pricepută acestei împrejurări. Unii şi*au închipuit, că inspiraţia, caria s’a supus patriarhul, provenea nu-din un izvor extern, ci a fost simplu un gând, ce s’a ivit deodată în mintea lui în urma observării practicei acelora, în mijlocul cărora trăia, anume că el, asemenea lor, mai bine va ajunge să placă lui Dumnezeu prin aducerea ca jertfă a propriului său fiu. La împlinirea acestui gând a şi păşit el; dar cugetând mai departe, el ajunse la convingerea, că intenţia lui e greşită şi neconformă cu demnitatea divină, şi deci în locul propusei jertfe omeneşti, el.junghiă un berbece. Ca răspuns la asemenea interpretare ajunge să spunem, că ea nu se justifică nici decum de istorisirea clară a. Bibliei. După altă presupunere, înseşi inspiraţia lui Avraam plecase nu dela Domnul, ci dela satana, după cum s’a petrecut mai târziu cu David, când „s’a ridicat satana contra lui-Israil, şi stârni pe David să facă numărătoarea” (2 Reg. XXIV, 1;1 Parai. XXI, 1); sau după cum în tragedia grecească Orest exprimă teama, că poate el s’a supus duhului celui rău, închipu*indusşi,. că a auzit glasul lui Apolon, cared poruncise să ucidă pe mama sa¹). Dar luând în samă înseşi cuvintele istorisirii şi scopul moral, care stă la baza acestei „ispitiri”, putem considera această părere neîntemeiată şi deşartă. Că porunca aceasta a plecat dela Dumnezeu, Avraam cel puţin nu s’a îndoit deloc. Aceasta pentru dânsul a putut fi singura autorizaţie posibilă a. unei. asemenea porunci. Sfinţenia vieţii omeneşti se legiferează expresiv prin aşezământul lui Noe (Fac. IX, 5,6). Sentimentele tatălui – mila, duioşia, iubirea, ^ întotdeauna au fost parte indispensabilă a vieţii sufleteşti a omului. Privirile lui Dumnezeu asupra urâciunilor jertfelor umane, în timpul ulterior s’au exprimat în instituţiile severe ale legii contra unor asemenea obiceiuri ale Hanaanului²). Şi totuşi aicea a fost, se pare, porunca, care stă tocmai în împoncişere cu aceste calcule. Cu toate acestea Avraam n’a putut să se înşele, presupunând, că ea a fost dată de Dumnezeu. Origina ei era tot atât de neîndoelnică, ca şi origina făgăduinţei despre continuarea seminţiei lui prin Isaac, care făgăduinţă prin această nouă poruncă se sfărâma, cum părea, din rădăcină; aici el tot aşa de puţin greşa, ca şi atuncea, când se supusese – glasului dumnezeesc, care poruncindud să părăsască ţara sa, îi făgădui în stăpânire veşnică pământul Hanaan, încheie cu el aşezământ veşnic si statornici ritualul circumciziunii. Nu, aici nu putea fi eroare; inspiraţia era dela Dumnezeu, trimisă din cer. Dar ce era în această poruncă de aşa^: fel, încât să birue nedumerirea şi înţelegerea sa lăuntrică? Sfârşitul ispitirii, negreşit, a fost binecunoscut atotştiinţii lui Dumnezeu. Dumnezeu vedea, că Avraam va suporta această grea ispitire; El nu avea nicidecum în vedere a da această poruncă pentru reala ei realizare’ El intenţiona să o oprească, când scopul pentru care era dată porunca se va realiza. Scopul acesta consta ca să cerce credinţa patriarhului, cum şi spune Biblia: „Şi a fost după aceste întâmplări, Dumnezeu adspitit (adecă a cercat) pe Avraam” (Fac. XXII, 1). După toate celece deja se străbătuse de Avraam, după multe dovezi, pe care el le-a dat cu privire la desăvârşita sa nădăjduire în Dumnezeu şi la supunerea sa desăvârşită, trebuia să se facă cu dânsul o nouă cercare a dispoziţiunii sale, înainte ca educaţia sa duhovnicească să fie încheiată-şi triumful desăvârşit să fie asigurat. Vohva el oare să veşnicească binecuvântarea dată lui prin hotărîrea să renunţă la ea de bună voe? Anume în aceasta se şi coprindea miezul cercărei, în aceasta să şi coprinde paradoxa izbitoare a economiei divine. Binele pământesc

trebuea primit ca o bînecuvâtare duhovnicească şi însuşit prin credinţa. Omul trebue să*şi asigure drepturile sale la un anumit bun prin luptă şi suferinţele sufletului credincios. Cercarea aceasta era corespunzătoare priceperei lui Avraam şi acelui grad de experienţă religioasă, până la care ajunsese el. Despre greutatea ei nu e nevoe nici să grăim. Porunca fusese dată lui Avraam în toată grozăvia simpiităţei ei. Ei trebuia să ia nu boi sau miei pentru jertfă, ci pe fiul său, pe unicul său fiu dela soţia sa Sarra, pruncul aşa de multă vreme aşteptat, fiul bătrâneţelor sale,’ fiul făgăduinţei, aşa de puternic iubit, prin care Irebuea să se continue neamul său şi toate popoarele să primească binecuvântare; el trebuea să-l, ia şi cu propria sa mână să*l aducă ardere de tot, adecă să nu lese nici o urmă cât de mică ca amintire, ci să prefacă iubitul lui trup în cenuşă; şi el trebuia să facă aceasta acum chiar fără nici o amânare, fără nici o întârziere. Aicea  Avraam se ispitea ca tată, patriarh şi credincios, şi el cu solemnitate şi triumf eşi din această cumplită cercare. Numai o’aşa chinuitoare şi aspră ispitire a şi putut să dovedească deplin, că era el demn de acea neobişnuită binecuvântare, care îi fusese dată. Avantajele. neobişnuite cereau şi merit neobşnuit; măreţia darului’ cerea justificarea în credinţă măreaţă. Şi dovada acestei neobişnuite credinţe deveni limpede deacum penfru toate generaţiunile următoare. Prin cercarea prezentă însuşi Avraam a putut cunoaşte acel spirit, care se afla într’însul. El singur a mărturisit harul dumnezeesc, care triumfă prin supunerea sa. Şi generaţiunilor următoare în curgerea veacurilor.următoare această cercare le arătă ,deplin caracterul fără samăn şi abnegaţia evlavioasă a acestui tată al credincioşilor, care chiar cu fapta a învăţat, că nimic” nu trebue a prefera înaintea lui Dumnezeu şi că omul trebue să fie gata să aducă în. slujba lui Dumnezeu şi după cuvântul Lui cea mai scumpă, comoară a; sa.

Caracterul moral şi înţelepciunea acestei cercări din partea lui Dumnezeu devin astfel înţelese, şi Avraam capătă justificarea în supunerea sa. Justificarea împlinirei acestei porunci a fost înseşi convingerea, că ea eşise din gura lui Dumnezeu. Această convingere birui într’însul toate acele nedumeriri, care puteau fi în el relativ de nedemnitatea sau de cruzimea poruncii. Orcât de grea ar fi fost ea- pentru simţurile sale şi contrară celorce putuse astepta ca inspiraţie dela Dumnezeu, recunoscându-o divină, el putu numai să-şi plece capul întru ascultare. Tot ceeace poruncea Dumnezeu, pentru dânsul era legal şi drept. Recunoscând din toată inima sa înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu, el credea de datoria sa pumai să se supună, fie că înţelegea sau nu pricina şi impor­tanţa cercărei. Noi nu trebue totuşi să vârâm în această chestie parerile noastre proprii asupra jertfelor omeneşti. Se prea poate, că pentru Avraam asemenea jărtfă nu era aşa de grozavă, cum a devenit ea mai târziu şi cum ne»am deprins noi să privim la dânsa. Porunca aceasta, cu toată grozăvia şi caracterul său neobişnuit, putea ca în ochii lui să nu pară neomenoasă sau contrară legii. Ar fi greşit a presupune, că asemenea jertfe sunt proprii numai oamenilor, care se află pe cea mai de jos treaptă de sălbătăcie. Obh ceiul de a aduce jărtfă copii era în vechime răspândit printre diferite popoară, ce nu erau deloc barbare sau sălbatece. Triburile semite îl împrumutaseră dela populaţia turanică a Haldeei¹). El se întâlnea la cei mai vechi locuitori ai Palestinii; a trecut de aicea la cartagineji, la egipteni, şi mai târziu la moabiţi, amoniţi şi la triburile arice. Avraam trăia în ţara, unde asemenea aducere de jertfe nu erau necunoscute, şi astfel el avea cunoştinţă de asemenea obiceiu. Autoritatea tatălui asupra vieţii fiului său în acel timp se recunoştea absolută. „Să ucizi pe cei doi fii ai mei, cu jurământ spuse Ruvim bătrânului său tată, de nu»ţi voi aduce pe Veniamin înapoi” (Fac. XLII, 37). Nu se cuvenea oare credinciosului patriarh să arate un devotament tot aşa de adevărat Domnului său şi cu aceeaşi plăcere să jărtfească Lui pe fiul său cel iubit şi scump, cu care erau în stare să o arate aceia din slujitorii de idoli, care aduceau jertfe umane zeilor lor mincinoşi ? După aceea, termina-se-va oare cu aceasta porunca primită de dânsul? Nu se va întâmpla oare încă ceva, când el va ajunge la locul rânduit? Ascultarea, pe care o împlinea el, nu era oarbă, de sclav, ci supunere cuminte şi credincioasă; el nu jicnea conştiinţa sa prin împlinirea acestei porunci. Simţul său moral nu se jicnea, orcât de dureros influenţa această poruncă asupra inimii sale. Afară de aceasta, în toată cercarea aceasta nu se putea să nu vadă şi alt adevăr, mult mai înalt. Patriarhul, după inspiraţia de sus, cunoştea marea învăţătură despre răscumpărare; el ştia, că unul din urmaşii săi are a fi adus jertfă şi a deveni binecuvântare pentru toate popoarele pământului; dar persoana, care avea să realizeze această destinaţie, lui nu i se indicase încă. Când însă i se dete lui această inspiraţie, ca să aducă jertfe pe unicul său fiu, el a putut chiar să presupună, că Isaac şi este destinat să fie răscumpărătorul cel făgăduit, şi anume de aceea el cu aşa plăcere voi săd aducă jertfă, preînchipuind prin această mare faptă opera dumnezeească a Tatălui ceresc, care a dat pe Fiul Său unul născut la patimi şi moarte pentru neamul Omenesc. Pe de altă parte, toată lucrarea asta putea fi. număr mijlocul predării învăţăturei supreme despre răscumpărare, prin semn şi acţiune in loc de cuvinte¹). Avraam demult şi cu nerăbdare aştepta să vadă ziua lui Hristos, adecă acea rescumpărare, pe care el trebuia să o săvârşască, acea jărtfă, caria El trebuea să se supună. ŞI el a oăzut-o în această vădită închipuire. Nicăiri încă’altmintrelea în toată istoria s’a el n’ar fi putut să vadă cu ochii săi adevărul răscumpărării, şi când Hristos zicea, că Avraam a văzut-ziua Lui, El a înţeles anume jărtfirea lui Isaac. Pentru a instrui pe Avraam în această mare învăţătură şi a-i arăta, pânăla ce hotară nemărginite poate să ajungă iubirea lui Dumnezeu cea către oameni, i–a şi poruncit Dumnezeu să execute acest tablou şi să simtă” însuşi, ce însamnă a se lipsi de fiul iubit.

Unii interpreţi cu toate acestea se silesc să explice altmintrelea această istorie. Aşa, Hengstenberg socoate, că Avraam n’a înţeles acel mijloc, prin care i s’a poruncit să aducă prinosul. Dar cuvintele poruncii sunt prea limpezi, ca să poată fi posibilă, vreo eroare în această privinţă. In poruncă s’a spus direct: „ia pe fiul tău şi-l adă ardere de tot”. Şcoala lui Kuenen şi a raţionaliştilor de felul lui presupune, că aducerea d,e jertfe umane era „obiceiu na* ţi’ohâl, ce să săvârşea în cultul lui Iehova, privit în calitate de divinitate locală”. Ei întemeiază această părere pe tâlcuirea literală a votului lui Iâftae, pe asemenea locuri, ca Mih. VI, 7: „Dar se poate oare „a plăcea Domnului cu mii de berbeci sau cu nenumărate curgeri de ulei ? Da-voi oare pe primul meu născut pentru păcatul meu şi rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?” Aicea totuşi prorocul arată sau obiceiul moabiţilor, regele că* rora la o mare nenorocire naţională a adus jertfă pe fiul său (4 Reg. III, 27), sau vorbeşte din partea poporului apostat, care, după închipuirea sa, e gata să. Aducă   totul, chiar şi ceeace era riguros oprit, în loc să aducă ceeace se cere de Dumnezeu, adecă inima şi voinţa. Raţionaliştii citează şi alte sentinţe, care ar mărturisi existenţa unui asemenea obicei. Aşa, gavaonitenii cereau să li se dea cei şapte fii ai lui Saul, ca „să-i spânzure înaintea Domnului” (2 Reg. XXI, 6); Samuil „a tăiat pe Agag  înaintea Domnului în Galgala” (1 Reg. XV, 33); pe baza acestor locuri st a altora asemenea, ei dovedesc, că aceşti oameni au fost aduşi jertfă lui Iehova, sau în tot cazul, că jertfele umane nu se considerau străine ideei de cult iudeu. Dar asemenea părere e atât de neîntemeiată, încât n’are nevoe nici chiar de o combatere formală. Expresia „înaintea Domnului” însamnă pur şi simplu solemnitatea şi publicitatea acţiunii; condamnarea se aducea la îndeplinire la lumina zilei şi se săvârşa în scopul înduplecării slavei lui Dumnezeu.jignite. Aceeaşi sentinţă se întâlneşte de ex. în Numer. XXV, 4, unde Moise porunceşte să ia pe căpeteniile poporului, care au păcătuit cu fiicele lui Moab şi să*i spânzure Domnului înaintea soarelui. Aicea, negreşit nimenea nu va afirma, că acesta a fost un act de aducere de jertfă lui Iehova; pentrucă „blestemat este cel spânzurat”, după lege (Deuter. XXI, 23). In istorisirea biblică totdeauna se declară expresiv, că poporul a recurs la aceste uriciuni de jertfe numai atuncea, când părăsea pe Dumnezeul părinţilor săi;-că el aducea pe copiii săi lui Baal şi lui Moloh; că el aducea pe fiii şi pe fiicele sale idolilor Hanaanului.

Ce se atinge de acea concluzie, că atunci când în legea lui Moise se întâlneşte vreo oprelişte a anumite obiceiuri sau aşezăminte, apoi asemenea obiceiuri neapărat ar fi existat mai înainte între evrei şi s’au îngăduit până atuncea, cât’ n’au fost observate obiceiuri mai umane ale civilizaţiei următoare, apoi asemenea concluzie se razămă pe o neînţelegere totală a lucrurilor, demascată de sf. Scriptură, de tradiţie şi de istorie. In realitate asemenea oprelişti să dădeau contra ceremoniilor şi obiceiurilor popoarelor înconjurătoare, cu care evreii veneau în contact şi pilda rea a cărora putea să influenţeze molipsitor şi asupra lor.

Tradiţia iudaică complectează istoria cercărei lui Avraam cu multe amănunte premergătoare, împrumutate evident din istorisirea despre-Iov¹). După această istorisire, satana învinuea pe Avraam înaintea lui Dumnezeu, că el îi serveşte Lui numai din dorinţa de a se folosi de mila Lui, şi la asta adaogă, că îndată ce primeşte împlinirea dorinţei, nu se mai îngrijeşte a-I aduce jertfe şi daruri. Domnul răspundea, că această învinuire e atât de nedreaptă, încât chiar dacă Elar cere dela Avraam să jărfească pe propriul său fiu Isaac, chiar şi atuncea el s’ar supune poruncii cu toată graba. Satana începu să roage pe Dumnezeu să cerce pe robul său anume în felul acesta. Domnul conveni şi se adresă cu porunca sa intr’o noapte surdă şi întunecată. Avraam imediat se supuse şi păşi la împlinirea ei. Satana îl întâlni în cale sub aspectul unui neputincios bătrân.şi se încercă săd abată dela împlinirea faptei. Suferind nereuşită în intenţia de a face pe tată să stea la îndoială, el se încercă să stârnească împotrivire din partea fiului; dar şi din partea asta suferi înfrângere din causa hotărârei liniştite şi a tăriei lui Isaac. Şi astfel lucrul fu dus pânăla fine şi credinţa lui Avraam căpătă o deplină justificare.

Dar să revenim la istorisirea biblică. Dându-şi sama, că porunca auzită de dânsul pleca dela Dumnezeu, Avraam imediat păşi la împlinirea ei.Disdedimineaţă. se sculă din patul său. Nevorbind nimănui de gândul său, el singur făcu toate pregătirile pentru călatorie. Fiind stăpânul a sute întregi de robi, el singur pregăti asinul, tăe lemnele, deşteptă pe două din; slugile sale şi pe fiul său Isaac, şi se îndreptă spre locul, ce i se arătase de Dumnezeu. El” nu spuse nicio vorbă femeei sale Sarra. Ea nu trebuea să întunece prinosul’curat prin lacrămile şi împotrivirile sale: aicea nti trebueau” să aibă loc nici cuvinte de rămas bun, nici despărţire tristă, pentru a nu slăbi intenţiunea sa şi a nu împedeca. ascultarea sa. In liniştea dimineţei, el în taină plecă la drum. Isaac, acum deja băetan ca de douăzeci de ani, luă toate cele pregătite pentru jărtfă, dar nu ştia înseşi scopul călătoriei. In curgere de trei zile Avraam se află în drum, purtând în inima sa tristeţa sa mută. Această taină, grozavă s’a răsfrânt apăsător asupra. sufletului său. Cu toate că el nu se luptă contra poruncii, dumnezeeşti, totuşi, simţimintele; omeneşti n’au putut. fi înăbuşite cu totul- într’însul. Puterea, poruncitoare a harului- n’a putut să birue cu totul sentimentele tainice ale firii. Ce a suferit el în timpul acestei călătorii încete, le stie numai unul Dumnezeu. Iii fine călătoria se termină si a treia zi văzu  din depărtare locul destinat. El era pe un munte, în pământui Moria. Ce se înţelege prin aceasta numire, aceasta a servit de obiect al celor mai aprinse discuţiuni. Dar diferitele combinaţiuni ne silesc a înclina că locul acesta era Ierusalimul ¹). Adevărat, Ewald şi alţi critici văd aicea numai o aluziune tendenţioasă cu scopul de a prezenta fiecare loc, considerat ca sfânt din vremi imemorabile, sfinţit prin prezenţa sau acţiunea vreunuia diri patriarhi. Dar admiţând chiar că este oarecare adevăr în această presupunere, dacă recunoaştem exactitatea istorică în înseşi evenimentul, apoi trebue deasemenea să recunoaştem şi autenticitatea tradiţiei, care determină înseşi localitatea evenimentului. Si nu e nimic aşa ceva, care ar face această indicare improbabilă. A vorbi de muntele Moria, „cum ca el pentru întâia oară a fost sfinţit numai de David şi Solomon”,şi că el „samavolnic a iost introdus în istorisirea despre Avraam de al patrulea istorisitor”; – a vorbi aşa, însamnă a da dovadă de toată nedreptatea în judecarea înseşi a împrejurărilor faptelor. Comunicarea aceasta apare cu totul naturală în istorisire şi corespunde tuturor amărunţimilor ei. Cuvântul Moria este evident MorMa, adecă vedenia lui Iehova (la Simmah şi în Vulgata latină ea se traduce ca „pământul” sau „muntele vedeniei”. La Acvila – „pământul văzut” şi la cei LXX – „pământul înalt” (2’Parai. III, 1), şi el nicăirea nu se întâlneşte în Vechiul Testament. Iosif Flavie ‘) afirmă expresiv, că acesta era înseşi acel loc, unde se afla aria lui Orna Ievuseui, şi a fost locul, pe care s’a construit templul lui Solomon. Tradiţia iudaică duce în genere la aceeaşi concluzie²).

Cartea Iubileilor arată, cât de bine e cunoscut faptul, că prin acest munte se înţelege muntele Sion. înseşi esenţa lucrului vorbeşte deja pentru identitatea locului acestui act izbitor de pietate cu locul, unde trebuia să se aducă în permanenţă satisfacţie pentru poporul lui Dumnezeu. Dacă asupra acestei legături nu se face indicaţie în cărţile de mai târziu ale sf. Scripturi, apoi doar nil se face deasemenea nici asupra muntelui Garizim, în care unii critici ar voi să vadă muntele Moria. Tradiţia samarineană fireşte considera locul jărtfirii lui Isaac muntele Garizim: si decanul Stanley, şi urmaşii săi consideră ca loc  al jertei acesteea anume vârful muntelui Garizim, sprijinindu–se pe expresiunea, că Avraam „a văzut acel loc de departe”. (Fac. XXII, 4), pecând muntele templului devine văzut numai atuncea, când aţi ajuns aproape de el. Dar cuvintele acestea nu se pot întrebuinţa silit aşa, ca să escludeţi şi acea idee, pentru care noi pledăm. Ele pot însemna, că Avraam a văzut acel loc sau acea localitate, către care el se îndreptase, înainte de a ajunge la ea. El putea nici să fi văzut acea stâncă, pe care trebuia să săvârşască jertfa, ci localitatea înconjurătoare trebue să se fi văzut de el dela oarecare depărtare, cu totul suficientă pentru justificarea expresiunii nedeterminate „din depărtare”. Şi în realitate pe drumul vechiu, ce există şi acum de la sud, care tae culmea spre răsărit de şesul Refaimilor, într’un loc se deschide o privelişte minunată asupra muntelui Moria şi, întreaga aşezare a Ierusalimului, cam dela trei chilometri înainte de a ajunge la el’). Afară de aceasta, Ierusalimul se află numai bine cale de trei zile dela Virsavia, pecând pânăla muntele Garizim nici un asin împovorat n’ar putea străbate tot spaţiul în acelaşi timp ²). Oraşul lui Melhisedec Salimul era, probabil, foarte mic şi pe culmea lui Moria se puteau găsi nu puţine locuri destul de singuratece şi depărtate pentru aducerea jertfei fără orce amestec de afară.

Văzând locul predestinat, Avraam porunci slugilor sale să se oprească. El nu voi să-i facă ‘martori ai lucrului ce urma, ci voi să-l săvârşască singur numai cu Dumnezeu. In această faptă nu era nimica orgolios; nici o idee de laudă sau de slavă nu trebuia să păteze simplitatea ascultării sale. „Rămâneţi voi aicea cu asinii, zise ei celor două slugi ced însoţeau, iar eu cu fiul meu ne ducem colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi”. N’a rostit el oare prin aceasta, inconştient vre»o prorocie? Se poate oare ca aceasta să fi fost o simplă figură a graiului, ca să astupe slugilor ochii asupra faptei ce urma? Apostolul prezintă lucrurile în altă lumină, când zice, că Avraam „a adus pe Isaac ca jertfă…, căci el socotea, că Dumnezeu puternic este şi din morţi să învie; pentru care l»a şi primit ca preînchipuire” (Evr. XI, 17, 19). Dar avut=a el oare cu adevărat în vedere putinţa întoarcerei lui Isaac la viaţă sau hu; în tot cazul el nici o clipă nu s’a îndoit de atotputernicia lui Dumnezeu, cu privire la împlinirea marei Lui făgăduinţe, că în săminţia lui trebue să se binecuvinteze toate popoarele pământului. Cum putea să se săvârşască asta, el nu ştia, şi totuşi credinţa lui nu şovăi. El era cu totul convins, că Domnul va găsi mijlocul pentru împlinirea intenţiunilor sale. Şi iată, lăsând slugile pe loc, el puse lemnele pentru arderea de tot pe umerii tânărului Isaac, luă foc şi cuţitul în manile sale, ei se îndreptară spre munte.

Când ei se urcau pe calea stâncoasă, „începu Isaac să vorbească lui Avraam, tatăl său, şi zise: Tată, iată lemne şi foc sunt, dar unded mielul de jertfă?” îşi poate închipui orcine, cum această întrebare, atât de simplă şi nevinovată, trebue să fi atins dureros inima tatălui? Inseşi această simplitate trebue să fi pricinuit o mare rană sufletului lui îndurerat. Şi totuş Avraam nu descoperi taina sa. Aproape inconştient, dar cu o limpede presimţire profetică, el răspunse cu durerea în inimă: „Dumezeu va îngriji de oaea jertfei sale, fiul meu?” „Şi merseră mai departe amândoi împreună”, urcându^se la deal. Când ei ajunseră la locul rânduit, Avraam făcu un jertfelnic simplu de piatră, puse lemnele pe dânsul şi după aceea descoperi în fine marea taină. Iosif Flavie pune în gura lui o cuvântare, care exprimă sentimentele patriarhului în acest grozav moment. Dar arta oratorică, admisă la Tucidide şi Liviu, e cu totul ne la locul şi la timpul ei în istorisirea solemnă a sf. Scripturi. Ce s’a produs între tată şi fiu, de asta nu se spune nicăirea. Fără îndoială, Isaac era deja în aşa etate, că ar fi putut să se împotrivească intenţiunilor tatălui său, dacă ar fi vrut asta. De aceea, e mai probabil să presupunem, că el fără nici o împotrivire se supuse şi îngădui să i se lege manile şi picioarele cu frânghie şi să fie pus pe jertfelnic. Credinciosul fiu al credinciosului tată cu plină conştiinţă şi cu supunere de bună voe îşi preda viaţa sa. E greu de spus, ce e mai vrednic aicea de mirare: spiritul bărbătesc al patriarhului, sau blânda lepădare de sine a tânărului său fiu? Preotul sau jertfa care întrece prin ascultare smerită? Cu ochii neumeziţi şi cu privirea fixă, de bună voe ca un om ce se hotărâse să facă un act mare, şi totuşi hotărît ca un om, care nu putea să şovăiască în intenţiunea sa, Avraam întinse mâna sa şi luă cuţitul. Iată deci cuţitul jertfitor e ridicat pentru junghiere, – cuţitul, care luceşte în soare înaintea ochilor liniştiţi ai jertfei. încă o clipă şi tatăl ar fi ucis pe fiul său. Dar Dumnezeu reţinu mâna sa. Ingerul Domnului, îngerul aşăzământului’strigă -către el din cer: „Avraame, Avraame?” Cercarea se terminase: se făcuse destul pentru dovedirea credinţei patriarhului. Biruinţa se dobândise. La extremităţile omului Dumnezeu totdeauna se arată la vreme. Când se apro*ie răul cel mai mare, în ajutor se arată însuşi cerul. Dacă Dumnezeu îngădue slugilor sale a cădea în grele ispite şi în nenorociri crude, apoi în acelaşi timp El totdeauna e defaţă cu ei şi chiar în clipa de nevoe extremă ajutorul Lui nu se face aşteptat. Aşa a fost şi aicea. Oprit de glasul fără de veste al îngerului, Avraam fără să vrea scăpă cuţitul jos, se întoarse şi mirat privi locul singuratic. Nimenea nu- se vedea. Dar acelaşi glas îl mai auzise el şi mai înainte. El cunoscu sunetele lui şi aşteptă nerăbdator, ce i se va spune mai departe. Şi glasul continuă: „să nu-ţi ridici mâna ta asupra copilului şi să nu-i faci nimica, căci acum Eu cunosc, că tu te temi de Dumnezeu, şi n’ai cruţat pe fiul tău unic pentru Mine”. Delicatul Isaac fu deslegat şi luat de pe jertfeinicul, pe care el era gata să moară. Astfel Avraam primi pe fiul său ca înviat din morţi. In asta fără îndoială, se coprinde o mare lecţie pentru toate timpurile următoare, ca atunci când legile lui Dumnezeu sau slujirea lui Dumnezeu cer dela noi vreo jertfă grea, să dăm ceva ca jertfă grea, ceva ce noi iubim mai mult decât toate, atunci noi suntem datori să ne supunem cu plăcere, cu inimă curagioasă să ne despărţim de lucrul iubit, crezând că Acela, Care cere această jertfă, va lămuri îa vreme taina aceasta, va arăta scopul lecţiunii şi va preface toate spre slava Sa şi binele nostru.

Dar deşi Isaac a şi fost liberat, totuşi trebuea adusă jertfa. Dumnezeu a arătat, că El nu voeşte să primească jertfă viaţa oraenească, că deacum asemenea jertfe sunt urâciune pentru Dânsul. După arătarea dumnezeeasca, Avraam văzu în apropiere un berbece, ce se încurcase cu coarnele într’un tufar des şi anume pe acest animal îl şi aduse patriarhul jertfă în locul fiului său. N’a fost oare tot evenimentul acesta o pildă¹? N’a avut oare el predestinaţia sa de a preînchipui jertfa şi moartea lui Hristos, Fiul iubit al Tatălui Său, care în adevăr a trebuit să fie adus jertfă şi sa moară (în acelaşi pământ Moria) şi după moarte să învie iarăşi spre viaţă? Cu adevărat această cercare a credinţei lui Avraam a fost preînchipuirea a acelei jertfe supreme şi a trebuit să descopere oamenilor, că grozavul eveniment din Vinerea Mare a fost prezisă şi preînchipuită din vechime. Acum, când umbra a cedat locul înseşi faptului, când închipuirea s’a realizat, noi, creştinii, putem urmări această asămănare în toate amărunţimiie ei, putem vedea în această prorocie şi închipuirea celui mai măreţ eveniment, pe care l-a văzut cândva pământul dela facerea lumii. Aceasta nud o simplă istorie, nu-i o simplă povestire mitică a vechimii cărunte, care n’ar avea niciun raport cu noi în timpurile moderne. -Aceasta este o manifestare a planului divin, care, realizându-se treptat, da evenimentelor un aşa aspect, încât ele preînchipuesc o taină viitoare. Aicea pe de o parte Tatăl nu cruţă pe propriul Său – Fiu, ci*L dă la răstignire; acolo, pe de altă parte, un simplu tată omenesc de bună voe dă pe propriul său fiu la moarte din porunca lui Dumnezeu. Aicea Fiul Unul născut al Tatălui său, deşi în stare să voiască altmintrelea (Ioan, X, 18), de bună voe convine să se supună poruncii Tatălui Său; şi acolo pe de altă parte Isaac, în. plină tărie şi putere tinerească, de bunăvoe se întinde pe jertfei’nic şi»şi pleacă capul său sub cuţitul jertfitor. Unicul fiu al tatălui său, moştenitorul a tot ce avea bogatul patriarh, fiul foarte mult iubit, naşterea căruia, demult prezisă, s’a împlinit întocmai la timpul rânduit, nevinovat şi totuşi osândit la moarte, blând şi supus voinţei tatălui său, îşi duce singur lemnele pentru propriul rug pe munte.^Acest Isaac a fost închipuirea minunată a lui Hristos. Deasemenea şi prin întoarcerea sa la viaţă, după ce fusese timp de trei zile în intenţiunea tatălui său deja mort, el preînchipueşte învierea lui Hristos. El, adevărat, n’a murit, cum a murit Hristos; dar anume aicea se coprinde alt simbol al marei opere de răscumpărare. Pentru a încheia această preînchipuire, se cereau moartea şi rascumpărarea şi el a fost încheiat prin jertfa, adusă în locui lui Isaac. După adevărata explicare a unui vechiu scriitor (Teodorii), Isaac a fost preînchipuirea Divinităţii; şi berbecele preînchipuirea omenirii lui Hristos, Cum nu trebuia să moară Isaac, care era jertfă prea mare şi nobilă, ca să se supună morţii, aşa şi Divinitatea nu poate să moară, şi Hristos a trebuit să se întrupeze, înainte de a gusta moarte, deşi Divinitatea a fost nedespărţit unită cu omenirea. Berbecele, aşa zicând, a fost unit cu Isaac şi a suferit moarte, şi astfel jertfa a fost desăvârşită. Dar trebue a observa, că realitatea sub toate raporturile întrece umbra. Isaac, deşi el a fost despărţit de slugile sale, a fost nu singur, ci împreună cu tatăl său, pe muntele aducerei jertfei. Hristos a fost dat la moarte de propriul Său ucenic, părăsit de toţi apostolii săi aleşi şi în ceasul neîntrecutei agonii a fost lăsat singur. Sieşi, lipsit chiar şi de prezenţa divină, când El a exclamat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentruce M’ai părăsit?” Isaac a fost pus pe rug de manile iubitoare ale Tatălui; Hristos a fost pironit pe cruce de nişte soldaţi grosolani şi nesimţitori. Isaac a văzut, cum s’a ridicat mâna tatălui pentru jungherea lui; Hristos a simţit, cum „săgeţile Atotţiitorului erau într’însul; otrava lor a băuho DuhulLui; urgiile lui Dumnezeu se concentraseră contra Lui” (Ioan, VI,  4). Isaac a fost mântuit dela moarte, când glasul ceresc a oprit aducerea jertfei; iar Hristos a suferit până în sfârşit pe cruce. In marea operă de răscumpărare jertfa a trebuit să moară; acolo n’a fost oprită mâna ridicată spre junghiere, şi în loc de ceeace a vorbit Isaac : „Iată foc şi lemne sunt, dar unded mielul arderei de tot?” Hristos a zis: „Iată merg să fac voea Ta, Dumnezeule!”

Jertfa a .fost adusă, s’a săvârşit marele act, urmările căruia au trebuit să se răsfrângă tunător asupra tuturor veacurilor următoare; fumul jertfei s’a revărsat dela cenuşa vetrei peste, vârful sălbatec al muntelui, tata şi fiul stăteau muţi, mirându-se de ceeace se petrecuse, şi simţind în inimile lor prisosinţa credinţei, iubirii şi a tuturor sentimentelor duioase. Atunci din cerul tăcut pentru a doua oară răsună glasul îngerului, vestind răsplata pentru acest mare lucru. Dumnezeu numi pe Avraam pe nume şi cu mare solemnitate îi rosti măreaţa binecuvântare, întrecând pe aceea, care în urmă a fost exprimată pentru toţi ceice au obţinut biruinţa .în credinţă: „Bine, slugă bună şi credincioasă, întră întru bucuria Domnului tău”. Dumnezeu prin jurământ adeveri, că făgăduinţa făcută de El lui Avraam niciodată nu va fi violată, că binecuvântarea Lui totdeauna va odihni peste dânsul şi peste urmaşii lui, că nu numai urmaşii săi proprii se vor desfăta de lumina feţii Lui, ci că de la dânsul binecuvântarea, se va revărsa peste toate popoarele pământului. Această făgăduinţă duhovnicească, dată deja la revelaţia anterioară cu mai mulţi ani în urmă, aici s’a repetat şi s’a întărit închipui cel mai solem. „Dumnezeu, ~ zice apostolul, când a dat făgăduinţa lui Avraam, neavând pe nimenea mai mare să se jure, s’a jurat pe Sine însuşi, zicând:. cu adevărat binecuvântând te voi binecuvânta, si înmulţind te voiu înmulţi. Oamenii se jură pe cel mai mare, şi jurământul ca chezăşie pune capăt la orce neînţelegere dintre dânşii. Deaceea şi Dumnezeu voind să arate, în chip mai vădit, moştenitorilor făgăduinţei că hotărârea este neschimbăcioasă, a întrebuinţat ca mijloc jurământul,, ca prin două lucruri neschimbăcioase, în care e cu neputinţă să mintă Dumnezeu, să avem o puternică îmbărbătare noi, cei ce ne silim să ne ţinem de nădejdea ce ne este dată” (Evr. VI, 13—18). Această făgăduinţă de preferinţă, cea din urmă ce s’a dat lui Avraam de Dumnezeu, necontenit a fost în gura lui Dumnezeu şi a slugilor Lui. Ea a fost repetată lui Isaac; ea a fost mângâierea lui Iosif pe patul lui de moarte: prin ea Moise a însufleţit-pe conaţionalii săi, şi cu dânsa a mijlocit pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Ea cu deosebire a făcut neagră nerecunoştinţa poporului în apostasia sa. Ea a dat foc deosebit mustrărilor prorocilor şi a susţinut nădejdea lor. Ea a strălucit în binecuvântata cântare a lui Zaharia şi tot de dânsa a fost pătrunsă toată cuvântarea întâiului mucenic Ştefan. Şi totuşi binecuvântarea asta încă n’a căpătat realizarea sa deplină. Israeliţii, poporul cel ales al lui Dumnezeu, au fost sămânţa lui Avraam, şi din neamul lui s’a născut Hristos. Totuşi cine poate să spună, ce biruinţe urmează încă să obţină împărăţia lui Hristos? Cine poate să spună, la ce binecuvântări negrăite El, Mântuitorul, Mesia, Dumnezeu-Omul, a învrednicit şi va mai învrednici Biserica,^–trupul Său, şi prin ea toată făptura? Insămnătatea deplină a acestui cuvânt îngeresc nud poate şti nici un muritor. el e mai presus de priceperea noastră, noi nu putem cuprinde toată profunzimea senzului său nemărginit.

„Şi a pus Avraam locului acela numele „Iehovadre, ~ Dumnezeu vede”. La întrebarea simplă a fiului său despre jertfă, el ha grăit: „Dumnezeu va îngriji de mielul său pentru arderea de tot”. Şi acum, văzând cât de minunat s’au împlinit cuvintele sale, cum Dumnezeu s’a arătat izbăvitor milostiv, Avraam a şi numit locul acestui minunat eveniment „Iehovadre”. In vederea importanţei acestui întreg eveniment uşor s’a putut forma în urmă expresia pilduitoare, care cuprinde mai mult de cât un singur adevăr măreţ: „de aceea şi acum se zice: pe muntele lui Iehova se chibzueşte”, adecă după cum s’a arătat ajutor lui Avraam la marea lui nevoe, aşa şi noi totdeauna putem aştepta ajutor şi uşurare, când vom alerga la Dumnezeu. Muntele Domnului în alte locuri (de ex. Is. XXX, 29-, Zah. VIII, 3) se numeşte muntele templului. Şi de aicea sentinţa asta însamnă, că acolo va locui Iehova. Pe muntele Moria Domnul a avut deosebita sa prezenţă în înseşi templul, când EI a arătat slava sa cea dumnezeească şi a primit închinarea din partea poporului său. In această casă a lui Dumnezeu a venit Domnul în persoana lui Hristos, cum a prezis prorocul Malahia (III, l),şi pe muntele vecin Golgota a fost înălţată crucea, pe care a fost adusă acea măreaţă jertfă, care a luat asupra sa păcatele oamenilor, – a fost adus Mielul, cel jungheat dela începutul lumii.

Aşa se încheie această măreaţă istorie. Când slăvită făgăduinţă s’a împlinit, glasul din cer a pecetluit acest adevăr, Isaac a fost izbăvit de moarte şi pentru totdeauna a fost garantată existenţa seminţiei iubite: atunci nimic nu a mai putut să urmeze ceva mai bun decât aceasta. Cugetând la toate acestea, tata şi fiul, recunoscători, şi plini de evlavie şi nădejde, se întoarseră la slugile lor, pe care ei le lăsase jos, şi plecând pe acelaşi drum, pe care venise aicea, se întoarseră acasă în Virsavia.

Sursa: A.P. Lopuhin – Istoria biblică , vol I, Vechiul Testament.