Teoria evoluţiei – mit sau realitate?

Introducere

Teoria evoluţiei este predată astăzi în şcoli ca fiind un adevăr dovedit şi de necontestat cu privire la originea speciilor, inclusiv a omului. Deşi promovarea ei comportă un caracter absolut, asemănător unei dogme religioase, teoria are numeroase lacune, recunoscute chiar de către promotorii ei. În acest material vom prezenta aceste probleme şi vom arăta că adeziunea la această teorie este mai degrabă un act de voinţă şi credinţă, decât o concluzie logică dedusă din realitatea de pe teren. Îi invit pe elevi să preia acest material şi să îl discute la şcoală la ora de Biologie sau Ştiinţele naturii.

2. Charles Darwin şi teoria sa

În urma unor călătorii de observaţie biologică în anii 1830, în timpul cărora întâlneşte în diferite locuri ale lumii numeroase varietăţi de insecte, plante şi animale, naturalistul britanic Charles Darwin formulează teoria potrivit căreia formele de viaţă inferioare au evoluat, prin nenumărate forme intermediare, către forme de viaţă superioare. Această transformare ar fi început acum 5-6 milioane de ani, timp în care pământul a fost populat de o multitudine de forme intermediare care s-au născut, au trăit şi, evident, au murit. Darwin a publicat această teorie în 1859, sub titlul „Originea speciilor”.

3. Ce afirmă teoria evoluţiei

Teoria evoluţiei există în două variante principale.

În prima variantă (lansată de Darwin), se afirmă că organismele şi formele de viaţă inferioare au evoluat liniar (lent) către forme superioare. Mai precis, populaţii întregi din fiecare specie s-au „deplasat” treptat, trecând prin numeroase forme intermediare de-a lungul a milioane de ani, către forme superioare. Dacă e să reprezentăm evoluţia unei specii către o altă specie, pentru înţelegerea teoriei vom reprezenta specia iniţială cu o culoare şi specia finală cu altă culoare. Specia iniţială neagră se transformă lent şi trece printr-o mulţime de forme-nuanţe intermediare până devine specia nouă albă. Aşa ar fi evoluat toate speciile, fiecare având sute de mii de exemplare care au parcurs această evoluţie. Doi ar fi fost determinanţii principali ai acestor transformări:

Selecţia naturală. În urma unui proces aleatoriu, formele de viaţă inferioare s-au adaptat şi transformat la condiţii de mediu în schimbare, apărând astfel forme noi de viaţă, dintre care au supravieţuit doar cele capabile – cele superioare.

Mutaţiile genetice. Pentru evoluţionişti, asemănările dintre codurile genetice ale unor specii sunt o dovadă a transformării unora din altele. În urma influenţei unor virusuri sau a radiaţiilor (cosmice, etc…) asupra formelor inferioare, la nivelul ADN-ului au apărut mutaţii genetice care au transformat nişte specii în alte specii.

A doua versiune a teoriei, apărută mai recent din cauza problemelor puse de prima, afirmă că evoluţia a avut loc nu liniar, ci în salturi.

Vom explica mai jos problemele ambelor versiuni ale teoriei.

4. Lipsa formelor intermediare

Principala problemă a teoriei evoluţiei este lipsa formelor intermediare, atât moarte, cât şi vii. Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluţiei treptate au existat numeroase forme intermediare vii, care au trăit pe pământ cel puţin în câteva generaţii, după care au murit, ar trebui ca fosilele acestora să le găsim astăzi în straturile pământului, şi aceasta nu doar pentru o specie, ci pentru toate speciile, din moment ce afirmăm că toate speciile au evoluat. Însă, ceea ce găsim astăzi în straturile geologice sunt fosile ale unor specii distincte, aflate de mare depărtare una de alta, care nu mai există în ziua de azi, dar despre care evoluţioniştii încearcă să afirme că ar fi evoluat unele din altele. Darwin a fost conştient de la început de problema lipsei fosilelor, dar şi-a mărturisit credinţa că acestea vor fi găsite în cele din urmă. Această descoperire încă se lasă aşteptată. De exemplu, dacă în stratul geologic A găsim fosile din specia X şi în stratul C găsim fosile din specia Z, care se trage (indirect) din specia X, ar trebui ca în stratul B, care corespunde perioadei intermediare, să găsim fosile dintr-o ipotetică specie Y intermediară. Însă, acolo nu găsim aceste fosile intermediare, ci tot fosile de tip X sau Z şi fosile de alte specii, fără legătură, de tip V, W etc. Mai mult, arheologii au descoperit că în perioada Cambrian apar brusc, ca din nimic, o mulţime de specii, în cadrul unui fenomen numit astăzi „explozia din Cambrian”.

Evoluţia lentă de la o specie la alta implică o mulţime de forme intermediare. Sutele de mii de exemplare de la fiecare nivel intermediar nu se regăsesc însă la nivelul fosilelor.

5. Evoluţia omului şi problemele teoriei

Conform teoriei evoluţiei, există patru mari categorii de strămoşi ai omului:

1. Australopithecii (orice formă care aparţine genului Australopithecus)

2. Homo habilis

3. Homo erectus

4. Homo sapiens

Prima categorie îi include pe cei mai primitivi strămoşi ai omului – Australopithecus înseamnă „maimuţă sudică”. Se crede că au apărut în Africa acum 4 milioane de ani şi că au dispărut acum un milion de ani. Cea mai veche subdiviziune, spun evoluţioniştii, este Australopithecus afarensis (exemplarul „Lucy”), urmată de Australopithecus africanus şi Australopithecus robustus, care avea oase relativ mai mari. Deşi aveau trăsături specifice maimuţelor şi traiului în copaci, evoluţioniştii pretind că aceştia mergeau în două picioare. Totuşi, alţi cercetători evoluţionişti (Lord Solly Zuckerman şi Charles Oxnard) au demonstrat că Australopithecii nu mergeau în două picioare.

Lucy

De departe cea mai importantă „dovadă” a teoriei evoluţiei omului este Lucy, o fosilă descoperită în Etiopia în 1974. Fosila reprezintă 40% din scheletul unei primate cu mers biped. Evoluţioniştii au comparat mărimea craniului lui Lucy cu mărimea craniului unei maimuţe şi al unui om modern şi au constatat că Lucy se află la mijloc, de unde au conchis că Lucy era o primată evoluată – mers biped şi craniu evoluat de la maimuţă către om. Ulterior, spre sfârşitul anului 2008, cercetătorii şi-au dat seama că Lucy nu era femelă, ci mascul. Problema cu Lucy şi implicit cu deducţiile evoluţioniştilor este aceea că din craniul lui Lucy s-a găsit o parte atât de mică, încât mărimea calculată de evoluţionişti este foarte discutabilă. Mai mult, analiza degetelor ei arată fără echivoc că Lucy trăia în copaci, lucru recunoscut şi de unii evoluţionişti. Alţi evoluţionişti, însă, sunt de părere că Lucy nu a fost nicidecum o maimuţă evoluată, ci o varietate de primată mare africană care a dispărut ulterior ca specie. Această supoziţie este întărită şi de faptul că în aceeaşi regiune şi numai în acea regiune s-au găsit şi alte urme fosile din ceea ce evoluţioniştii numesc Australopithecus afarensis (specia lui Lucy). De asemenea, în regiune şi datate ca aparţinând perioadei lui Lucy s-au găsit urme umane. Dacă Lucy a trăit în aceeaşi perioadă cu oamenii, nu putea fi strămoşul lor.

Homo habilis

A apărut cumva din necesitatea de a face legătura dintre Australopithecus şi oameni, primii fiind prea diferiţi de ultimii (Australopithecus erau, de fapt, maimuţe). Aşa că evoluţioniştii au luat alte fosile de maimuţă şi le-au prezentat ca fiind diferite de Australopithecus. În plus, au spus că aceşti „strămoşi” foloseau unelte (Homo habilis înseamnă „om îndemânatic”). Însă şi aici au apărut studii, chiar ale unor evoluţionişti (Wood & Brace şi Holly Smith), care au arătat că Homo habilis nu erau diferiţi de Australopitheci, fiind în fond tot maimuţe.

Homo erectus

Categoria Homo erectus include mai multe descoperiri hominide. Sunt incluse aici omul de Pekin, omul de Java şi primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus ne este descris ca o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm³, care l-ar plasa în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm³, potrivit lui Molnar, Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt ilustrate ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui Homo erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată şi retrasă, mandibula mai mică şi ieşită în exterior şi dinţii mari sunt consideraţi a fi caracteristici primitive.

Totuşi, şi omul de Neanderthal prezintă aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.

Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra, pag. 125):

„Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită şi mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca şi la Homo erectus, prezintă o ieşire a occipitalului, sprâncene groase şi o coroană relativ plană… Lăţimea lui cea mai mare este redusă şi se află imediat deasupra urechilor, iar absenţa unei bărbii ieşite în exterior este tipică.”

El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputaţie de brută, dar asta nu schimbă implicaţiile. Homo erectus a fost considerat ca fiind puţin mai apropiat de maimuţe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, şi aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt consideraţi la fel de oameni ca europenii.

De asemenea, Homo erectus poseda şi el inteligenţa şi tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Pekin arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn şi desfăcea animalele vânate. Omul de Pekin folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede şi eronat clasificat în categoria sub-umană.

În august 2011, revista evoluţionistă National Geographic anunţa descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă –Australopithecus sediba! Din nou, o mână de oase şi multă, multă imaginaţie, şi noul „strămoş” a fost aşezat între Lucy şi Homo erectus. Desigur, evoluţioniştii nu văd nimic neobişnuit în asta. Şi, în timp ce ei se străduiesc să alcătuiască veriga-lipsă, alţi cercetători găsesc originea vieţii ca fiind nu pe pământ, aşa cum spune teoria evoluţiei, ci în spaţiu, adică ceva mai aproape de Adevăr.

În 2012, cercetătorii au descoperit în Kenia că Homo erectus era contemporan cu alte două „specii” de hominizi! Toţi ar fi strămoşi ai omului – evoluţii diferite, paralele, în acelaşi segment de timp şi în aceeaşi zonă geografică! Din nou, nici o problemă pentru evoluţionişti.

Sprâncenele proeminente şi fruntea teşită ale lui Homo erectus se întâlnesc la mai multe varietăţi de om din ziua de azi, cum ar fi malaiezienii.

Omul de Neanderthal. Răsturnări de situaţie şi de teorie

Evoluţioniştii nu se pot hotărî unde să-l aşeze pe scara evoluţiei pe cel numit de ei „omul de Neanderthal”. El este prezentat când ca subspecie a lui Homo sapiens, când ca specie separată (Homo neanderthalensis).

Mai întâi s-a spus că acesta a reprezentat o specie diferită de Homo sapiens (omul modern).

Apoi, cercetări ulterioare au arătat că omul de Neanderthal a trăit în aceeaşi perioadă cu Homo sapiens. Cei doi ar fi avut un strămoş comun, dar ar fi evoluat diferit. Ne întrebăm însă, cum pot evolua diferit două exemplare care trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceeaşi zonă geografică?

Apoi s-a descoperit că omul de Neanderthal era mai inteligent decât ne este ilustrat în picturile cu brute semi-umane. Potrivit ediţiei din 15 noiembrie 2006 a publicaţiei Live Science, „excavaţiile şi studiile anatomice au arătat că Neanderthalienii foloseau unelte, purtau bijuterii, îşi îngropau morţii, îşi îngrijeau bolnavii şi, posibil, cântau sau chiar vorbeau la fel ca noi. Deşi mult mai modest, creierul lor era uşor mai mare decât al nostru”. De asemenea, Neanderthalienii coseau haine.

S-a spus că omul de Neanderthal nu doar că ar fi trăit în aceeaşi perioadă cu Homo sapiens, dar ar mai fi avut şi relaţii intime cu acesta! Una din două: ori cei doi au fost în realitate una şi aceeaşi specie (aveau acelaşi cod genetic şi erau pur şi simplu oameni), ori Homo sapiens făcea nişte confuzii mari în alegerea partenerilor. Încuscrirea aceasta ar fi condus la asimilarea rudei de la ţară de către Homo sapiens.

În 2012, a fost lansată o nouă ipoteză: omul de Neanderthal a dispărut cu mult timp înaintea lui Homo sapiens, apoi a reapărut (de unde?) pentru scurt timp (?), ca în final să dispară definitiv înainte de apariţia lui Homo sapiens.

Problema devine şi mai complicată prin existenţa mai multor „specii” simultane de hominizi – denisovienii (construiţi pe baza unui fragment de deget găsit în Siberia în 2008), hobbiţii din Indonezia şi populaţia cerbului roşu din China. Aceste „specii” sau strămoşi ai omului fac ca teoria evoluţiei să fie ea însăşi într-o continuă transformare şi să conducă spre ipoteza credibilă că aceste specii nu erau altceva decât variaţii regionale ale speciei umane, aşa cum există şi astăzi. Această ipoteză este întărită deconstatarea că denisovienii au influenţat genetic populaţiile aborigene din Australia şi unele popoare din Melanezia, iar Neanderthalienii au influenţat genetic toate ramurile din afara Africii.

De altfel, la Congresul Internaţional de Zoologie din anul 1958, dr. A. Cave a declarat că a cercetat fosilele „omului de Neanderthal”, concluzia sa fiind aceea că Neanderthalianul nu fusese altceva decât un om bătrân bolnav de artrită.

Pe de altă parte, în cartea sa Buried Alive, ortodontistul Jack Cuozzo descrie reconstrucţia deficitară a craniilor de Neanderthal, în scopul prezentării lor ca fiind mai primitive şi mai asemănătoare cu ale maimuţelor. De pildă, Cuozzo afirmă că specimenul Le Moustier a fost astfel reconstruit încât mandibula lui să pară mai simiană decât ar fi fost în mod natural.

Nu există nici o îndoială că omul de Neanderthal a fost un om obişnuit.

Astăzi există pe suprafaţa Pământului multe tipuri de oameni. Scheletul lor este diferit (influenţat de stilul şi mediul de viaţă), forma craniului este diferită, dar toţi sunt oameni. Este posibil ca peste o mie de ani, un craniu actual, cu o formă mai aparte, să fie clasificat ca aparţinând unui strămoş al omului, doar pentru că este diferit de un standard ales în mod arbitrar de evoluţionişti.

Pornind de la foarte puţine şi foarte interpretabile fosile, artiştii evoluţionişti s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoşilor” noştri – creaturi cu figuri umanoide, dar cu corp asemănător cu al maimuţelor. Asemenea reprezentări, rod al imaginaţiei, pot fi văzute în manualele şcolare şi în muzeele de ştiinţe naturale. Imaginile sunt realizate în detaliu (pe baza a câtorva oase găsite) şi au puterea să treacă drept dovezi. Din Lucy s-a găsit aproximativ 40% din schelet, însă muzeele de ştiinţe naturale expun cópii complete ale lui Lucy, din cap până în picioare.

Tot rod al imaginaţiei este şi arborele evoluţionist care ne prezintă animale fantastice care ar fi evoluat către speciile existente astăzi. De ce i-ar creşte unui peşte picioare? S-a plictisit de mediul acvatic şi s-a decis să viziteze uscatul? Atât timp cât peşti au existat şi continuă să existe, teoria evoluţiei reptilelor din peşti este un basm.

După ce au găsit câteva fosile pe care le-au prezentat drept verigi intermediare, evoluţioniştii au înţeles că nu pot dovedi cu o mână de fosile evoluţia tuturor speciilor. Aşa că aflăm, cel puţin din Encyclopedia Britannica, că astăzi nu se mai caută fosile, DAR că teoria evoluţiei este deja demonstrată! Cum? Prin studii şi constatări în domeniul geneticii, biochimiei, biologiei… Pentru orice minte nemotivată religios sau anti-religios, concluziile empirice trase din aceste domenii nu pot ţine loc de răspunsuri la întrebarea fundamentală „Unde sunt formele intermediare, moarte şi vii?”

Dată fiind lipsa acestor dovezi elementare care să fundamenteze scenariul evoluţionist, suntem mai îndreptăţiţi să credem că acele fosile, puţine la număr şi aflate la mare distanţă de alte specii, au aparţinut fie unor specii existente (Lucy era o maimuţă, omul de Neanderthal era om…), fie unor specii dispărute azi.

Problema lipsei formelor intermediare nu se limitează doar la fosilele din straturile geologice. Se pune întrebarea: evoluţia continuă şi astăzi sau s-a oprit?

Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? De ce nu trăiesc şi astăzi specii intermediare între maimuţă şi om? Ce vedem în natură: specii bine definite şi situate la mare distanţă unele de altele. Este raţional să credem că această distanţă a existat dintotdeauna între ele – nu a existat nici o evoluţie.

Revenind la ideea de selecţie naturală, deşi este cert că modificarea condiţiilor de mediu poate forţa vieţuitoarele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptareacu evoluţia. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condiţiile de mediu le cer o adaptare peste posibilităţile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, aşa cum a fost cazul dinozaurilor.

Dacă un african se mută să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o oarecare măsură, dar el tot om va rămâne. Se va adapta, dar nu va evolua în altceva.

Dovezi contrafăcute

Din dorinţa de a produce cu orice preţ o „verigă lipsă”, unii evoluţionişti au recurs chiar la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluţiei. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoşi ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuţe sau… porci.

Omul de Piltdown

„Omul de Piltdown” (un maxilar şi o bucată de craniu) a fost descoperit în 1912 în Anglia. Deşi maxilarul era mai apropiat de maimuţă, dinţii şi craniul erau mai apropiate de om. S-a spus că are o vechime de 500.000 de ani şi a fost expus în multe muzee ca o dovadă absolută a evoluţiei omului. Timp de peste 40 de ani, s-au scris numeroase articole şi s-au redactat peste 500 de teze de doctorat pe seama omului de Piltdown.

În 1949 s-a încercat re-datarea lui cu un test nou, testul cu fluor. S-a constatat că maxilarul nu conţinea deloc fluor – era foarte recent. Craniul conţinea o cantitate mică – era vechi de câteva mii de ani. S-a constatat că maxilarul aparţinuse unui urangutan, că dinţii fuseseră piliţi şi că uneltele descoperite alături de „strămoş” fuseseră realizate cu mijloace moderne.

„Omul de Piltdown” a fost retras dintre „dovezi” în anul 1953.

Omul de Nebraska

„Omul de Nebraska” (un dinte) a fost descoperit în 1922 în SUA. S-a spus că are trăsături între maimuţă şi om.

Credinţa în acel dinte, că ar fi un strămoş al omului, a fost uimitoare. Pe baza lui, evoluţioniştii au reconstruit integral o arătare cu trăsături primitive, pe care l-au şi pictat alături de femeia lui.

În 1927 s-au descoperit şi alte fragmente ale scheletului. S-a constatat că era vorba de o varietate extinctă de mistreţ. Toate reprezentările grafice ale „familiei de Piltdown” au fost scoase rapid din literatura evoluţionistă.

Ramapithecus

În 1930 s-au descoperit în India două fragmente de maxilar. S-a afirmat că sunt vechi de 14 milioane de ani, i s-a dat un nume ştiinţific şi, ca şi în cazul „omului de Piltdown”, artiştii au reconstruit o familie de Ramapithecus. Fosila a fost expusă timp de 50 de ani ca strămoş al omului, însă în 1981 s-a constatat că aveau de-a face cu rămăşiţele unui babuin. „Dovada” a fost scoasă discret din circuit.

6. ADN: Mutaţiile nu creează informaţii noi

Văzând că fosilele nu oferă dovezile necesare teoriei, o parte considerabilă a cercetărilor evoluţioniştilor s-a concentrat pe ADN-ul speciilor. Având ca punct de pornire asemănarea dintre codurile genetice ale unor specii, s-a dorit să se demonstreze că unele coduri sunt rezultatul transformării naturale, evoluţioniste, din altele. Cauza ar fi fost radiaţiile sau chiar unele virusuri, care ar fi condus la mutaţii genetice.

Supoziţia de mai sus este prezentată în continuare ca adevărată, cu toate că cercetătorii sunt de acord astăzi că mutaţiile nu produc informaţii noi, capabile să conducă la apariţia unei specii noi. Dr. Lee Spetner, cercetător care a predat teoria informaţiilor şi comunicaţiilor la Johns Hopkins University, declară:

„Toate mutaţiile punctuale care au fost studiate la nivel molecular reduc informaţia genetică, nu a sporesc. Teoria neo-darwiniană încearcă să explice felul în care evoluţia a dezvoltat informaţii vitale. Diferenţa biologică esenţială între un om şi o bacterie constă în informaţiile pe care le conţin cei doi. Toate celelalte diferenţe biologice derivă din acestea. Genomul uman conţine mult mai multe informaţii decât genomul bacteriei. Prin mutaţii nu se pot acumula informaţii, ci se pierd…

Neo-darwinienii vor să ne facă să credem că mari schimbări evoluţioniste pot rezulta dintr-o serie de evenimente mici, dacă acestea există în număr suficient. Însă dacă toate aceste evenimente pierd informaţii, ele nu pot fi etape în nici un fel de evoluţie pe care încearcă ei s-o explice, indiferent de câte mutaţii există acolo. Cel ce crede că macroevoluţie poate avea loc prin mutaţii care pierd informaţii, este asemenea unui comerciant care pierde câte puţini bani la fiecare afacere, dar crede că astfel se poate dezvolta… Nu s-a observat nici măcar o singură mutaţie care să aducă o contribuţie informaţională la genom. Desigur, asta arată că nu există milioanele şi milioanele de potenţiale mutaţii pe care le cere teoria. S-ar putea să nu existe nici una. Incapacitatea de o vedea măcar o mutaţie care să adauge informaţie e mai mult decât un eşec în a găsi susţinere pentru teorie. Este o dovadă împotriva teoriei. Avem de-a face cu o contestare serioasă a teoriei neo-darwiniene.” (Not By Chance, The Judaica Press, Brooklyn, New York, 1997)

Acest lucru este confirmat de dr. Werner Gitt, director şi profesor la Institutul Federal German pentru Fizică şi Tehnologie. Răspunzând la întrebarea „Pot apărea informaţii noi prin mutaţii?”, el afirmă:

„Această idee este centrală în reprezentările evoluţiei, însă mutaţiile pot genera schimbări doar la nivelul informaţiilor existente. Nu poate exista o creştere în informaţii şi, în general, rezultatele sunt deficitare. Nu pot apărea structuri pentru funcţii sau organe noi; mutaţiile nu pot fi o sursă pentru informaţii noi, creative.” (In the Beginning Was Information, Master Books, Green Forest, Arkansas, 2006, pag. 127)

Experimentele de laborator au demonstrat că radiaţiile, în cantităţi mici, incapacitează subiectul şi nu îl ajută să se transforme într-o formă superioară. Exemplarele iradiate ori au devenit sterile, ori prima generaţie născută după ele era sterilă şi deci condamnată la dispariţie. În cantităţi mari, radiaţiile ucid, nu transformă.

Dacă acest aspect al teoriei evoluţioniste ar fi adevărat, el înseamnă că nişte virusuri sau radiaţii au acţionat asupra mai multor exemplare din fiecare specie, exemplare care au suferit mutaţii genetice care s-au transmis urmaşilor de atât de multe ori, încât la un moment dat urmaşii nu mai reprezentau specia lor, ci o alta. În timp ce unele studii de laborator au reuşit să creeze condiţii artificiale pentru o mutaţie a unei gene la un exemplar dintr-o specie, probabilitatea ca acest lucru să se fi produs în mod repetat la mai multe exemplare din viaţa reală este extrem de redusă.

Dacă deci eliminăm selecţia naturală şi mutaţiile ca determinanţi ai evoluţiei, ce mai rămâne?

Nereuşind să găsească o soluţie la aceste probleme, evoluţioniştii au propus o altă variantă a teoriei lor: evoluţia în salturi.

Nu mai avem o transformare liniară (nu mai este nevoie să găsim fosile intermediare în straturile geologice sau în viaţă), ci una bruscă. De fapt, această versiune este şi mai fantastică decât prima. Cu alte cuvinte, din două maimuţe cu coadă şi cu mers patruped s-a născut brusc o maimuţă superioară, fără coadă şi cu mers biped, care la rândul ei a născut brusc o maimuţă fără păr şi care vorbea – un om! Pentru a crede aşa ceva este nevoie de un efort de credinţă mai mare decât pentru a crede că viaţa a fost creată de o Fiinţă inteligentă.

O altă dovadă invocată de evoluţionişti este asemănarea codurilor genetice, de pildă între om şi maimuţă. Ne îndreptăţeşte această asemănare să credem că omul a evoluat din maimuţă? Televizorul meu color de astăzi are componente similare şi funcţionează în mare parte după acelaşi principiu ca televizorul alb-negru de acum 40 de ani, dar asta nu înseamnă că cel color a evoluat din cel alb-negru, ci că ambele au fost create de aceeaşi inteligenţă. De fapt, contrar teoriei evoluţioniste care vorbeşte despre poligeneză (apariţia unei specii noi în mai multe locuri în acelaşi timp), studiile genetice recente arată că toţi oamenii de pe Pământ se trag dintr-o singură femeie. (Nu că aceasta ar fi avut mai mulţi bărbaţi, dar nu există posibilitatea determinării genetice a unui eventual bărbat primordial.)

Referitor la apariţia vieţii în sine, teoria evoluţiei este la fel de neclară. Există patru teorii clasice şi trei teorii moderne. Evoluţioniştii sunt grupaţi în tabere care se contrazic. Cu toţii însă proclamă, pe un ton absolut demn de o credinţă religioasă, că teoria evoluţiei este singura explicaţie „ştiinţifică” acceptabilă privind apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ.

7. Concluzie

Nu e nevoie să fii o persoană religioasă ca să te îndoieşti de teoria evoluţiei – este suficientă o analiză raţională a afirmaţiilor şi „dovezilor” acesteia.

Teoria evoluţiei s-a născut înaintea dovezilor. Mai mult, este într-o continuă schimbare pentru că arheologi diferiţi propun interpretări diferite pentru puţinele fosile găsite. Fiecare vede în ele ce vrea. În ciuda dovezilor care o contrazic, teoria este ţinută în viaţă şi promovată din motive filosofice, sociale şi politice – găsirea unei explicaţii materialiste a vieţii şi lumii şi respingerea cu orice preţ a noţiunii de Dumnezeu. Odată cu respingerea lui Dumnezeu vine eliminarea moralei de inspiraţie divină, în locul căreia este aşezată o morală nouă, artificială şi relativă, care se schimbă de la o epocă la alta şi de la un loc la altul, în funcţie de spiritul epocii.

Sursa