Marea răscoală din 1907

Motto:                                                                        

„Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?

Ce-i freamătul acesta care creşte?

Se zguduie pământul şi mugeşte,

Ca marea, când o biciuie tempesta.”

(AL. VLAHUŢĂ , 1907)

 

Marea răscoală din primăvara anului 1907 a constituit, prin amploarea acţiunilor desfăşurate, prin durata şi intensitatea ei, ca şi prin aria sa de răspândire, cea mai impresionantă ridicare la luptă a ţăranilor, din istoria modernă a României. Declanşată la capătul unui neîntrerupt lanţ de mişcări ţărăneşti, desfăşurate începând din 1888, răscoala din 1907 constituie corolarul firesc al situaţiei ţărănimii române de la cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea.¹

1.Problema agrară în România, la cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea

Transformările survenite în economia românească, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, şi-a pus amprenta şi asupra dezvoltării agriculturii, care continuă să fie baza economiei româneşti. Predominarea agriculturii, în ansamblul economiei naţionale şi afirmarea deschisă a contradicţiilor din cadrul său  – a generat, în societatea românească, o veritabilă problemă agrară care, după anul 1878, a urmat o evoluţie lentă, către o relaţie impusă de realităţile din lumea satului românesc.

 

Efectele reformei agrare din 1864 au fost mult sub aşteptări. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, nu s-a dezvoltat o categorie prosperă de mici proprietari funciari, de ţărani independenţi, acea „coloana vertebrală economică şi socială a unei monarhii constituţionale.”² În schimb, un mare număr de ţărani au rămas dependenţi de foştii lor moşieri. Pentru ca efectele reformei să fi fost pozitive, erau necesare investiţii considerabile şi, îndeosebi,  îmbunătăţirea stării materiale, morale şi intelectuale ale ţărănimii, schimbarea mentalităţilor, înzestrarea cu mijloace de producţie la cerinţele epocii. Cu alte cuvinte, trebuiau pregătite acele condiţii pe care, la iniţierea reformei, liberalii radicali le considerau necesare pentru ca reforma să poată da rezultatele scontate. Din păcate, nici una dintre aceste condiţii nu au putut fi îndeplinite.  Ele urmau să se materializeze în timp. Reforma a fost adoptată în lipsa acestor pregătiri probabile. Dar aşa cum observa academicianul Gh. Platon, „evoluţia  particulară a situaţiei din agricultură nu este o consecinţă a lipsei de interes a claselor conducătoare (a elitelor) faţă de agricultură, de ţărănime şi de problemele sale. Alături de celelalte probleme legate de constituirea societăţii moderne (româneşti) şi de rezolvarea opţiunilor naţionale, acestea au fost percepute tot timpul ca forme de găsire a soluţiilor capabile să  amelioreze problemele economice legate de agricultură şi cele sociale, generate de situaţia în care se afla ţărănimea: interesele erau şi cele ale claselor – dar şi cele superioare, naţionale. Rezolvările nu puteau depăşi, însă , mijloacele existente. Ele trebuiau înscrise în limitele consemnate de legea din 1864 şi de Constituţia din 1866. Proprietatea sacră şi inviolabilă a fost consacrată de actul fundamental în proporţiile stabilite de reforma din 1864. Organizarea agriculturii şi transformările ulterioare trebuiau realizate pornindu-se de la această stare de lucruri.”³

 

În linii generale, politica agrară urmărită şi aplicată de cele două partide de guvernământ – liberal şi conservator – nu se deosebeau, în punctele sale esenţiale. Şi unul, şi celalalt, se pronunţau pentru menţinerea marii proprietăţi şi pentru constituirea unei proprietăţi ţărăneşti mici, capabile să realizeze echilibrul economic, social şi politic în lumea satelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a constituit şi o nouă categorie de proprietari funciari, ridicaţi din rândurile burgheziei, care a alimentat rândurile vechii moşierimi. În timp ce, în general, conservatorii se situau pe poziţia intransigentă a apărării proprietăţii, constatând că era reformelor se încheiase odată cu domnia lui Cuza, dezvoltarea societăţii urmând a se face pornindu-se de la realităţile existente – liberalii apreciau dezvoltarea într-un orizont mai larg şi într-o alta dinamică .

În urma reformei din 1864, profilul statului român a rămas precumpănitor agrar, iar în strategia dezvoltării economice şi sociale, marea proprietate funciară şi cea mica ţărănească au rămas componentele esenţiale. Ţărănimea, principala forţă  productivă a societăţii, trebuia sa fie atrasă şi interesată în construcţia noii societăţi româneşti. Eliberaţi de servituţi, ţăranii trebuiau ridicaţi la calitatea de cetăţeni. Ţăranii au răspuns acestui obiectiv cu răscoale, care au dominat sfârşitul epocii moderne. Frământările sociale au concentrat şi mai mult atenţia asupra ţărănimii, asupra nevoii de soluţionare a „chestiunii ţărăneşti”, în acord cu spiritul epocii şi cu nevoile naţionale.

Prin importanţă şi implicaţii, problema agrară a polarizat atenţia întregii societăţi, antrenând, într-o vie dezvoltare, nu numai cercurile responsabile ale conducerii politice, ci şi opinia publică, în ansamblul ei. Literatura i-a dedicat o atenţie deosebită. Cele două curente, romantismul şi poporanismul, au exprimat aspecte fundamentale ale problemei agrare, lărgindu-i orizontul de percepere şi înţelegere.

În rândurile ţărănimii, mişcarea politică pentru susţinerea intereselor proprii (după încercarea lui Constantin Dobrescu-Argeş, din 1885, de a crea o partidă ţărănească )  –  prinde contur în 1906, când, sub conducerea lui Vasile M. Kogălniceanu, fiul marelui om politic, s-au desfăşurat lucrările primului congres ţărănesc, în urma căruia s-au constituit reuniunile ţărăneşti locale.

În tot acest sistem de cauze care au generat marea răscoală de la 1907, trebuie menţionat faptul că la agravarea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului arendăşiei, ca un intermediar între ţărani şi proprietari, printre cele mai răspândite din Europa acelei epoci. În 1907, dintre 180 de mari proprietari funciari, doar 40 preferau să nu-şi arendeze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti, constituite în cea mai mare parte din arendaşi evrei, precum cel al fraţilor Fischer – Justin, Costiner, Mirică, Pappni. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al mişcărilor ţărănimii (caracter, în realitate, inexistent), menţionăm că, în jurul anului 1907, 44% din arendaşi erau români, 43% evrei, iar 13% străini.

Răscoalele ţărăneşti care, începând din 1888, au agitat întreaga perioadă de trecere de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, având un atât de dramatic deznodământ în 1907, au contribuit la adâncirea dezbaterilor în jurul problemei agrare şi la clasificarea acesteia, grăbindu-i soluţionarea.

2.Frământări şi răscoale ţărăneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea

Frământările ţărănimii din aceasta perioadă au evidenţiat cotradicţiile existente în cadrul societăţii româneşti, constituind forme de acţiune specifice în lumea rurală. Potrivit aprecierilor, numai în anii 1887-1888, în întreaga ţară, au avut loc peste 300 de acţiuni ale ţăranilor.⁴ În cuprinsul acestora, un rol important l-a avut mişcarea petiţionară. Răscoala din 1888, care a deschis seria marilor frământări sociale, s-a desfăşurat pe fondul confuziei create de aplicarea legii pentru verificarea pământurilor date ţăranilor în conformitate cu articolele 5-6 din legea rurală din 1864(1887). Începută la Urziceni-Ilfov, în ultima decadă a lunii martie 1888, pe fondul general al frământărilor politice generate de lupta „opoziţiei unite” împotriva guvernării liberale, răscoala s-a extins cu rapiditate în întreaga ţară.⁵ În 28 dintre cele 32 de judeţe ale ţării, au avut loc frământări sau răscoale, care au variat ca intensitate şi manieră de desfăşurare. Cel mai mare număr de sate răsculate l-au dat judeţele Roman şi Botoşani, în Moldova, Ilfov, Prahova, Dâmboviţa şi Vlaşca, în Muntenia. Răscoala a atins intensitatea maximă între 1/13 şi 8/20 aprilie 1888.

Represiunea a fost dură. Guvernul junimist, instituit după căderea cabinetului  liberal, a acţionat fără cruţare. În cursul operaţiunilor desfăşurate, au fost ucişi sau răniţi peste 1000 de ţărani. Alţi 3000 de ţărani au fost arestaţi, mulţi dintre ei suferind condamnări severe.

Fără să se mai manifeste cu aceeaşi amploare şi fără să mai îmbrace un caracter general – provocate de aceeaşi stare de lucruri, care nu s-a modificat în esenţa sa -, mişcările ţărăneşti au continuat, înscriindu-se ca un factor de permanenţă în peisajul social şi politic al României moderne. Le întâlnim, în continuarea răscoalei din 1888, în vara anului 1889(judeţele Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Buzău, Vlaşca, Ilfov), în toamna anului 1893 şi iarna anului 1894, apoi în 1895-1898 şi în 1899. Răscoalele au continuat şi la începutul secolului al XX-lea. Sunt semnalate în 1900 şi în anii 1904-1906; acestea au stabilit legătura cu marea răscoală din 1907, care a încheiat ciclul marilor frământări sociale din istoria României moderne.

3.Răscoala din 1907 şi consecinţele sale în viaţa social-politică a României

Crizele economice de la începutul secolului al XX-lea, la care s-au adăugat ani succesivi de secetă, forţarea exportului de cereale şi înrăutăţirea condiţiilor de existenta a ţăranilor, sporirea considerabilă a arendelor ca urmare a monopolizării terenurilor agricole de către trusturi arendăşeşti, ineficienţa sistemului de credit ş.a. au agravat, în măsură fără precedent, situaţia din lumea satelor.

Răscoala s-a declanşat pe fondul acestei crize şi tensiuni generale. Începutul a fost marcat de o lungă mişcare petiţionară a ţăranilor de la Flămânzi-Botoşani (8/21 februarie 1907), extinsă, apoi, în numeroase sate din judeţele Iaşi şi Dorohoi, împotriva învoirilor impuse de arendaşii trusturilor din regiune, administrate de Mochi Fischer şi Berman Iuster. Mişcările s-au extins şi au crescut în amploare. Mase de ţărani au asaltat oraşele de reşedinţă (Dorohoi, Botoşani, Iaşi), au ocupat  târgurile (Bivolari, Bucecea, Târgu-Frumos).

Deoarece, în Moldova, ţinta atacurilor au fost arendaşii, cârciumarii sau oamenii acestora – evrei, în majoritatea lor -, s-a acreditat ideea potrivit căreia mişcările ţăranilor aveau un caracter antisemit. Curând însă, pe măsura ce mişcările s-au extins, au constat ca ţăranii nu făcea nici un fel de diferenţă între naţionalitatea moşierilor şi a arendaşilor.

Răscoalele au cuprins întreaga Moldovă şi Muntenie, dezvoltându-se în teritorii din motive strict sociale, deşi „atitudini antisemite ca parte a conflictului social, au mai fost înregistrate pe o fâşie lunga de moşii administrate de arendaşii evrei, din nordul Moldovei până  la Galaţi. Dezvăluirea hărţii reale a administraţiei agricole conduse de evrei pe o suprafaţă imensă a declanşat o reacţie în Parlament, unde situaţia a luat proporţiile unei duble ameninţări: ţărăneşti şi semite.”⁶

În Oltenia, principalul focar a fost în judeţul Dolj. La Băileşti, armata a pulverizat cu tunurile baricadele ridicate de ţărani. De asemenea, satele Stăneşti, Hodivoaia şi Vieru, din Muntenia, au fost bombardate. Ţăranii au ars şi au jefuit conace, au pătruns în oraşe, au ocupat gări şi sedii ale instituţiilor administrative.

Sub presiunea evenimentelor, guvernul conservator – deşi poseda majoritatea în Parlament – a demisionat. Represiunea, de o neobişnuită asprime – a fost realizată cu acordul celor două partide politice de guvernământ. Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Brătianu menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele patronate de Constantin Mille, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, dădeau cifra de 12.000-13.000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de „mai multe mii.” Au luat poziţii, protestând împotriva intervenţiei violente a forţelor de represiune, numeroşi  intelectuali, precum N. Iorga, Al. Vlahuţă, I.L. Caragiale, C. Stere , C. Dobrogeanu-Gherea, R. Rosetti şi alţii au subliniat, totodată, alături de o susţinută companie de presă a socialiştilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate deosebită pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impunea rezolvarea grabnică a „chestiunii ţărăneşti.”

NOTE BIBLIOGRAFICE

1.A se vedea, în acest sens, Răscoala ţăranilor din 1907, I-III, Bucureşti, 1948-1949; Marea răscoală a ţăranilor din 1907 (sub redacţia lui A. Oţetea şi I. Popescu-Puţuri), Bucureşti, 1967; R. ROSETTI, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1908; PH. G. EIDELBERG, The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Leiden, 1974; Documente privind marea racola a ţăranilor din 1907, I-V, Bucureşti; 1977-1987; 1907 în perspectiva istorică (coordonator I. Agrigoroaiei), Iaşi, 1987.

2. K. HITCHINS, Română (1866-1947),Bucureşti, 1998, p.173.

3. GH. PLATON, Relaţii agrare. Mişcări sociale, în Istoria Românilor, VII(II), Bucureşti, 2003, p. 83.

4. C. CORBU, Ţărănimea din România între 1864-1888, Bucureşti, 1974, p. 194 şi următoarele.

5. N. ADANILOAIEI, Răscoala ţăranilor din 1888, Bucureşti, 1988, pp. 111-137.

6. A.M. STOENESCU, Armata, Mareşalul şi evreii, Bucureşti

                                                            prof.Cătălin Mocanu

Sursa: http://revistacontraatac.wordpress.com/carti/catalin-mocanu-marea-rascoala-din-1907/