l. Luptele lui Constantin cu rivalii. Convertirea sa. Recunoasterea crestinismului, politica religioasã.
Constantin, fiul lui Constantiu Chlorus, s-a nãscut la Naissus (azi Nis), într-o regiune de latinizare absolutã. Când, la l mai 305, Diocleţian si Maximian, cei doi Augusti ai tetrarhiei instituite de cel dintâi, se retraserã în viata privatã, potrivit sistemului, ceilalti doi membri ai tetrarhiei, asociati cu titlul de Cesari, Galeriu si Constantiu Chlorus, trecurã în locul lor ca Augusti, cel dintâi în Orient, al doilea în Occident. Ei îşi asociarã, la rândul lor, în calitate de Cesari, împãrati subalterni, pe Maximin Daia si pe Severus. Evenimente grave se întâmplarã în curând, rãsturnând întreaga alcãtuire politicã a lui Diocletian. în anul 306, Chlorus muri în Britannia, si legiunile îl proclamarã August pe fiul sãu, Constantin. La Roma, o revoltã împotriva lui Galeriu îl proclamã în locul sãu ca împãrat pe Maxentiu, fiul lui Maximian. Acesta din urmã se întoarse atunci în locul pe care-1 pãrãsise, si rãzboiul civil se dezlãntui îndatã. Vechii Augusti ai tetrarhiei, întruniti la Carnuntum, îl recunoşteau de August pe Licinius, fost ofiter al lui Galeriu, iar pe Constantin doar îl tolerau, fãrã a-i recunoaste acest titlu. Maximin si Galeriu pierirã în cursul acestui rãzboi. Aliat cu Licinius, Constantin porneste în Italia împotriva lui Maxentiu. în bãtãlia decisivã din 312, datã la portile Romei (la Pons Milvius), el câstigã victoria, Maxentiu pierind în apele Tibrului. Constantin se întâlni apoi la Milan cu Licinius, unde se zice cã împreunã au dat vestitul Edict de la Milan, prin care creştinii obţineau libertatea deplinã a cultului, toate mãsurile împotriva lor fiind abolite.
Dar înţelegerea dintre cei doi Augusti nu tinu multã vreme, desi Licinius o luase de sotie pe sora lui Constantin. Conflictul izbucni în 314. Zosimus afirmã cã nu Licinius a fost cauza, ci Constantin, care, dupã obiceiul sãu, se arãta necredincios pactelor încheiate, voind sã atragã de partea sa unele din popoarele care se aflau în cuprinsul stãpânirii lui Licinius.
Prima luptã se dãdu la Cibalae, în Pannonia, între Sava si Drava. Ea a fost îndelungã si înversunatã. Licinius se retrase pe jumãtate învins, dar având încã forţe puternice, care-i permiserã a da o nouã bãtãlie în Thracia. Victoria lui Constantin nu fu decisivã. Multi cãzurã din ambele pãrti, ne spune Zosimus, lupta fiind egalã, încât Constantin, aflându-se în tinuturile duşmanului, care se întãrea retrãgându-se, simţi nevoia sã trateze. A doua zi se încheia pacea în conditiile urmãtoare: Constantin rãmânea stãpân pe Illyricum si pe toate naţiunile de dincolo, Licinius pe Thracia şi pe Orient. Valens, pe care Licinius îl fãcuse Caesar, era demis din aceastã demnitate. Crispus si Constantin, fiii lui Constantin cel Mare, si Licinianus, fiul lui Licinius, erau proclamati Cesari.
Dupã zece ani, Constantin deschidea iarãsi conflictul; cel putin aşa susţin Eutropius si Zosimus, care aruncã vina acestui nou rãzboi asupra lui. Întorcându-se de peste Dunãre din rãzboiul cu sarmatii, Constantin a distribuit prizonierii între orase, s-a dus apoi la Thessalonic, unde a construit portul, care nu exista mai înainte, pregãtindu-se iarãsi pentru rãzboiul cu Licinius, cãci ambiţia sa era sã reconstituie unitatea imperiului în folosul sãu si al familiei sale. Aflând de aceste pregãtiri, Licinius trimise emisari la naţiunile sale, poruncind sã fie pregãtite corãbii de rãzboi si forţe pedestre si cãlãri. Izvoarele precizeazã contributia fiecãrei natiuni în corãbii si oameni. O armatã si o flotã impunãtoare se strânserã astfel. Flota lui Constantin ancorã la Pireu, iar a lui Licinius în Hellespont. Licinius îsi avea lagãrul în Thracia, la Adrianopol; Constantin si-1 stabili pe al sãu lângã ţãrmul Ebrului, la stânga Adrianopolei (324). Licinius îsi desfãsurã fortele de la muntele de deasupra orasului pânã la 200 de stadii, la locul unde Tonos (Tungea) se varsã în Ebru (Mãriţa). Armatele rãmaserã în fatã mai multe zile. Pe neasteptate, Constantin, cu o ceatã de cãlãreţi, trecu râul pe malul celãlalt, provocând panicã în armata rivalului sãu. Profitând de aceasta, restul cavaleriei trecu, cu toatã armata, fluviul si încãierarea a fost crâncenã: pânã la asfintitul soarelui au cãzut pe câmpul de luptã 34.000 de oameni. Licinius, învins, strãbãtu Thracia, pânã la flotã. Ai sãi, risipiti prin pãduri, se predarã a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu în Asia, cu cei mai buni soldati. La Chrysopolis el dãdu o nouã luptã cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la Nicomedia, dar, nemaiavând decât puţine trupe, se predã (18 septembrie 324), sotia sa obtinând jurãmântul lui Constantin cã-i va respecta viata. Renunţând la purpurã, Licinius fu trimis la Thessalonic, unde i se fixã reşedinţa. Nu dupã mult timp, „cãlcându-şi jurãmântul, cãci era obisnuit cu aceasta”, afirmã Zosimus, Constantin trimise emisari sã-1 execute. Constantin rãmase de acum singur stãpânitor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian îsi încheia astfel scurta sa existentã.
Recunoasterea oficialã a crestinismului, prin asa-zisul „Edict de la Milan”, a fost un fapt considerabil, prin urmãrile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de mãsuri luate de Constantin în favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au fãcut sã se vadã într-însul un convins religios, sã se creadã într-o adevãratã „convertire” a lui Constantin.
Putine probleme ale istoriei au fost atât de mult dezbãtute ca aceea a „convertirii”, însotitã de viziuni, ca aceea a lui Constantin, în apropierea luptei decisive cu Maxentiu. Ea se discutã încã si azi. Izvorul principal de la care se porneste în aceastã discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, pãrerile savanţilor în aceastã privinţã sunt foarte diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasã în favoarea creştinismului. El a primit, se ştie, botezul pe patul de moarte – lucru obisnuit, de altminteri, în acea epocã: conferit în extremis, botezul se socotea cã asigurã mântuirea. Atitudinea lui Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea în creştere a noii credinte si vedea într-însa o armã pentru a-şi pãstra unitatea politicã a statului. Jacob Burckhardt, în cartea sa de mare rãsunet asupra lui Constantin, nu şovãie a tãgãdui categoric acestui mare ambiţios schimbarea de credinţã, „ca si cum religia putea fi ceva pentru o inimã devoratã de setea de a domni”. Nu vede nici o deosebire între Constantin, fãcându-se creştin, si Primul Consul când semneazã Concordatul: amândoi se gândeau numai la puterea si la gloria lor. Adolf Harnack e de aceeasi pãrere când aratã cã, în secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un factor însemnat în imperiu, şi victoria crestinismului în Asia Micã era clarã înainte de epoca lui Constantin, iar înalte provincii ea fusese destul de bine pregãtitã. Geniul politic al lui Constantin si-a dat seama de realitate si n-avea trebuinţã pentru aceasta de o inspiratie specialã. V. Duruy nu se deosebeste în pãrerea sa de toţi acestia, încercând a pãtrunde pânã în adâncul sufletului lui Constantin, istoricul francez declarã cã a gãsit într-însul „o politicã, mai degrabã decât o religie (une politique plutot qu’une religion). Ca si Burckhardt, îl apropie si el din acest punct de vedere pe Constantin cel Mare de Bonaparte.
Alt istoric francez, mai aproape de noi, Leon Homo, cunoscut prin atâtea preţioase lucrãri asupra epocii imperiale romane, îl prezintã pe Constantin, care practicase, ca si tatãl sãu, Constantiu Chlorus, monoteismul solar oficial, evoluând puţin câte puţin, si încã înainte de campania de la Pons Milvius, cãtre un cult solar purificat, care sfârşeşte prin a lua caracterul unui adevãrat „deism”. Autorul afirmã cã nu suntem în fata unui „fenomen individual” si semnaleazã un mers analog la colegul lui Constantin, la Licinius, „un pãgân convins”. Homo aratã mai departe cã faimosul Edict de la Milan, care poartã dubla semnãturã, desemneazã puterea cereascã supremã sub perifraze vagi – si, ca atare, strict deiste – ca „divinitate, divinitas”, „tot ce este divinitate în locuinta cereascã, quicquid est di-vinitatis in sede caelestf, „divinitate supremã, summa divinitas’. Rugãciunea pe care Licinius va cere armatei sale s-o rosteascã pe câmpul de bãtãlie de lângã Adrianopole, adaugã învãtatul francez, „va fi a unui curat deist”. Dar pentru firile veacului al IV-lea, setoase de credintã si înflãcãrate de practici, deismul, conchide el, suprem rezultat al monoteismului solar, nu reprezenta decât o formulã goalã si rece.
A. A. Vasiliev, înregistrând diferitele pãreri privitoare la aceastã dezbãtutã chestiune, socoteste cã „recunoscând aplecarea sincerã a lui Constantin pentru creştinism, nu s-ar putea lãsa deoparte vederile sale politice; ele au trebuit sã joace un rol esenţial în atitudinea pe care a manifestat-o el în privinţa creştinismului, care-i putea fi util în mai multe chipuri”.Fãrã a-şi însuşi minunile povestite de Eusebiu, Gaston Boissier crede în sinceritatea convertirii lui Constantin. Ea se explicã, dupã el, fãrã aceste minuni. E de ajuns sã ne amintim cã împãratul era un superstitios înspãimântat, care, zvonindu-se cã Maxentiu încerca sã-i atragã pe zei de partea sa prin tot felul de invocaţii si sacrificii, se temea sã nu fie învins dacã nu obţinea protecţia vreunei divinitãti puternice. Astfel, a fost adus a cere ajutorul Dumnezeului creştinilor. Când s-a decis la aceasta, continuã Boissier, nu s-a mulţumit a-1 invoca în adâncul sufletului sãu, cãci, ca toţi pãgânii, el nu credea decât în eficacitatea practicilor. A pus deci dinaintea soldaţilor steagul împodobit cu monograma lui Christos, faimosul labarum, şi a aşteptat rezultatul bãtãliei pentru a se declara cu totul cucerit de noua credintã. Eminentul medievist francez F. Lot contestã motivele politice, când, trecând peste „convertirea” lui Constantin, crede cã în adeziunea lui la creştinism e o parte de sinceritate. A pretinde cã împãratul Constantin a aderat la creştinism din motive politice înseamnã a crede cã avea interes s-o facã. Dar creştinismul era rãspândit numai în Pars Orientis. A trece la creştinism era, pentru un suveran care domnea în Occident, un non-sens, era chiar periculos, cãci armata, singura forţã realã a Statului, era pãgânã. Pentru Lot, numai o concluzie este posibilã: anume cã a cedat unei impulsiuni subite, de ordin patologic sau divin. Dacã nu s-a convertit de la victoria lui asupra lui Maxentiu, afirmã învãtatul francez, a dat însã semne exterioare, oficiale, ale adeziunii sale la noua credintã. Din prudenţã, Constantin menajeazã un timp pãgânismul; dar favorizaţi în permanenţã au fost creştinii. Lot socoteşte cã împãratul şi-a arãtat mai cu seamã zelul dupã victoria sa definitivã asupra lui Licinius. (324). Labarum e de atunci gravat pe monede, în efigiile din acest timp, împãratul apare în atitudinea rugãciunii, cu ochii la cer. El intervine constant în afacerile Bisericii, intervenţie care culmineazã cu ocazia Sinodului de la Niceea (25 iulie 325). Întemeierea Constantinopolului, care, dupã el, e o „enigmã”, s-ar explica prin aceleaşi sentimente. Lot vede în decizia grãbitã a lui Constantin, dupã victoria definitivã asupra lui Licinius, un semn al recunostintei sale cãtre Dumnezeu, care-i dãduse biruintã: Un apãrãtor al sinceritãţii lui Constantin este şi eruditul numismat al epocii lui Constantin, Jules Mau-rice, întemeiat pe cercetãrile sale în acest domeniu. Trebuie sã punem alãturi de toţi aceştia pe savantul olandez D. C. Hesseling, deşi în consideraţiile pe care le face el nu existã o perfectã coerenţã, în lucrarea închinatã civilizatiei bizantine, Hesseling se desparte de aceia care vãd în Constantin numai geniul politic. Inconsecventele atitudinii împãratului, ca şi crimele de care s-a fãcut vinovat, sunt, afirmã el, contradicţii evidente ale sinceritãţii sale religioase. Mãsurile care au lovit în pãgânism depãşesc apoi textul Edictului de la Milan, care acorda, simplu, deplina libertate a cultului. „ Cel mai bun mijloc de a rezolva aceastã contradicţie”, afirmã Hesseling, „este de a vedea înainte de toate în Constantin pe Cesarul roman decis sã menţinã unitatea imperiului. El îşi dãdea bine seama cã noua credinţã devenise o putere în fata cãreia pãgânismul n-ar fi putut sã se mentinã mult timp. Ceea ce fãcea tãria creştinismului, zice autorul, era doctrina sa sprijinitã pe o revelaţie precisã. Nu trebuie sã ne mirãm cã o astfel de unitate a fãcut o adâncã impresie asupra spiritului unui împãrat roman: el simţea bine cã era într-însa o fortã analoagã unitãţii care dãdea imperiului puterea sa, „încât nu numai din calcul, ci din convingere îmbrãţisa partida puterii spirituale în crestere”.
Iatã însã cã cercetãrile recente ale lui Henri Gregoire, savantul bizantinist de la Bruxelles, clatinã din temelii pãrerile tradiţionale privitoare la „convertirea” lui Constantin si la vestitul Edict de la Milan. Ele meritã a opri îndestul atentia noastrã. Mai întâi, în primul sãu studiu, intitulat La „conversion” de Constantin1, H. Gregoire pune în adevãrata-i luminã rolul lui Constantin faţã de ideea crestinã, ajungând la concluzia cã Eusebiu a confiscat pentru întâiul împãrat crestin toatã gloria lui Licinius.
Pornind de la constatãrile lui Harnack (Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderteri), învãţatul belgian subliniazã existenţa celor douã blocuri ale imperiului de la începutul secolului al IV-lea: Orientul creştin si Occidentul pãgân. Regiunea unde crestinismul a pãtruns mai adânc, de la primii sãi pasi pânã la victoria finalã, e Asia Micã. Considerând atitudinea împãraţilor tetrarhiei faţã de chestiunea religioasã, se constatã, dupã patruzeci de ani de pace, reluarea persecuţiei cu o înversunare care-i dã caracterul unui rãzboi de exterminare. Rãspunzãtori de acest masacru sunt împãratii din Orient – Diocletian, Galeriu, Maximin -, ai cãror supusi erau, în masã, crestini, în Occident, rãmas pãgân în bloc, e, dimpotrivã, tolerantã: Constantiu Chlorus nu executã decât prea putin edictele de persecutie; Maxentiu, încã de la uzurparea sa, îi favorizeazã pe credincioşii din Roma, iar Constantin a luat deodatã atitudinea cea mai inexplicabilã, convertindu-se brusc, cum afirmã traditia ecclesiasticã. Totul s-ar explica prin convingerile religioase ale împãratilor. Aceasta e teoria istoricã pe care H. Gregoire o supune unei analize pãtrunzãtoare, pentru a proba cã „adevãratele motive de mãsuri adesea contradictorii nu sunt fãrã legãturã cu conjunctura politicã a momentului”. Autorul probeazã, cã ideea persecutiei a pornit de la Galeriu. În iarna anului 302-303, venind la Nicomedia, la Diocletian, el a reuşit a-1 convinge sã întreprindã exterminarea creştinilor. Galeriu exercita în acel timp o mare influenţã, era, dupã expresia lui Gregoire, „sabia tetrarhiei”. El repurtase asupra persilor, în 297, o victorie strãlucitã si era idolul armatei. Cele mai bune contingente ale acestei armate erau alcãtuite din tãrani danubieni, pãgâni fanatici. Galeriu venea din aceleasi regiuni. Nãscut lângã Sardica, mama sa era o daco-romanã: mulier superstitiosa, cum o caracterizeazã Lactantiu, ea îi ura pe crestini. Ambitia lui Galeriu de a restabili unitatea imperiului în folosul sãu pare verosimilã. Prigonirea creştinilor îl fãcea sã aparã opiniei militare „ca un campion al cultului oficial”. Abdicarea lui Diocletian si a lui Maximian, în 305, a fost, cum o probeazã textele produse de H. Gregoire, o adevãratã loviturã de Stat a lui Galeriu. Apoi, întrunirea vechilor Augusti la Carnuntum n-a fãcut decât sã sanctioneze deciziile Iui Galeriu. Acesta îşi alese Cesarii: Maximin Daia, o rudã, si Sever, un ofiţer al campaniei din Persia. Când acesta muri, dupã proclamarea lui Maxentiu, Licinius, candidatul lui Galeriu, fu proclamat August. Constantin, care, la moartea tatãlui sãu (306), fusese proclamat de trupe împãrat, a fost tolerat de congres.
H. Gregoire surpã apoi legenda care fãcuse din Maxentiu un „tiran” si un persecutor, stabilind cã, în realitate, acest uzurpator a fost primul binefãcãtor al creştinismului, în timpul domniei sale de 6 ani, el a oprit persecuţia, a restabilit ierarhia bisericeascã si a restituit bunurile eclesiastice confiscate, în aceastã reabilitare, autorul are în sprijinul sãu cercetãtori care 1-au precedat (Caspar, Groag, Pincherle). În lupta pe care o ducea cu rivalii sãi, Maxenţiu avea tot interesul sã exploateze nemulţumirea stârnitã de persecuţie.
Mai departe, H. Gregoire aratã cã edictul de toleranţã al lui Galeriu, din aprilie 319, cu acele stranii considerente ale preambulului, face evidentã o intervenţie care-1 va fi determinat pe implacabilul duşman al creştinismului, atunci muribund, la o astfel de palinodie. Singur Licinius a putut face aceastã intervenţie, cãci el s-a aflat la cãpãtâiul lui Galeriu în acele momente. Conflictul cu Maximin 1-a îndemnat a-i smulge actul de clemenţă faţã de creştini, pentru a-şi atrage populaţia atât de masiv creştinã a Asiei Mici. Lucrul n-a fost, desigur, prea uşor. Ecoul luptei interioare a lui Galeriu a trecut în redactarea neobişnuitã a edictului. În ce priveşte viziunile lui Constantin, întâmpinãrile învãţatului belgian sunt fãrã replicã, în autenticitatea Vietii lui Constantin mai nimeni nu mai crede astãzi. Acest „panegiric romantat”, cum îl numeste H. Gregoire, e mult posterior evenimentelor. Cât pentru monograma lui Christos de pe scuturile soldaţilor lui Constantin, ea nu e altceva decât semnul urãrilor ce se fãceau la aniversarea domniei împãratului, acele vota (publica) atât de frecvente în epigrafia numismaticã a epocii. Astfel, întreaga „ travestire în cruciadã a campaniei din 312″, pentru a întrebuinţa expresia sugestivã a autorului, se nãruie înaintea criticii serioase, în lupta cu Maximin, Licinius apare aproape un „campion al crestinismului”. Lactanţiu a înregistrat faptul în toate amãnuntele. Cele douã armate se aflau faţã în faţã la Tzirallum (azi Ciorlu), în Thracia, în câmpia pe care Lactanţiu o numeşte Campus Serenus (recte: Ergenus). Maximin promise lui Jupiter cã va nimici cu totul numele de creştin dacã va repurta victoria, în noaptea urmãtoare, un înger îi apãru lui Licinius, în somn, poruncindu-i sã se scoale si sã se uneascã cu armata sa, pentru a invoca numele Dumnezeului suprem, asigurându-1, în acest caz, de victorie. Licinius viseazã chiar cã se deştepta şi cã îngerul îi dicta cuvintele de care trebuia sã se foloseascã în rugãciune, îndatã ce s-a trezit, el chemã un secretar si-i dictã rugãciunea: „Dumnezeule suprem, te rugãm; Dumnezeule sfânt, te rugãm; îti încredintãm toatã dreptatea; îti încredintãm mântuirea noastrã; îti încredintãm imperiul nostru. Prin tine trãim, prin tine suntem învingãtori si fericiti”. Soldatii lui Licinius puserã jos scuturile si cãştile, si împãratul, începând rugãciunea, fu urmat la moment de ofiteri si trupã, cu mâinile ridicate la cer. De trei ori repetarã rugãciunea, atât de tare, încât armata din fatã auzi zgomotul. Rezultatul luptei (30 aprilie 313) fu dezastruos pentru Maximin: soldatii lui creştini se predarã în masã sau se împrãştiarã. învinsul fugi pânã la Tarsos, în Cilicia. Licinius intrã apoi în Nicomedia, si Lactantiu ne spune cã aduse multumiri Dumnezeului care-i dãduse biruinta, iar la 13 iunie 313 se afişã în aceastã capitala edictul de tolerantã si restituire, numit atât de impropriu „Edictul de la Milan”.
H. Gregoire explicã apoi împrejurãrile conflictului dintre Constantin si Licinius, singurii Auguşti rãmaşi pe teren, faza finalã a acestui conflict, în care Licinius, speculând impopularitatea lui Constantin printre multimile pãgâne si populatia Romei, îsi schimbã atitudinea religioasã. Biruit în ultima luptã, datã la 18 septembrie 324, la Chrysopolis, în Bithynia, dupã ce o pierduse pe cea dintâi, lângã Adrianopol, el îşi pierdu mai întâi tronul si apoi viaţa, si trecu în istoria eclesiasticã pãtat de sângele celor din urmã martiri. Toatã gloria lui a fost atunci confiscatã în favoarea lui Constantin, îngerul care i se arãtase în Campus Ergenus pãtrunse mai târziu în legenda lui Constantin. Rugãciunea quasicrestinã adresatã Dumnezeului suprem (Summus deus) a trecut în Vita Constantini. Edictul din 313, pe care Lactantiu îl atribuie lui Licinius, e prezentat de Eusebiu sub numele ambilor împãrati; dar nici el, nici alt scriitor ecclesiastic nu 1-a calificat niciodatã ca „Edict de la Milan”, si nici un istoric, bisericesc sau profan, nu ne raporteazã cã în conferinţele de la Milan s-a produs vreun edict de tolerantã. Numele acesta e o conjuncturã modernã. Într-alt studiu, apãrut în Byzantion H. Gregoire subliniazã dezacordul radical dintre Istoria Eclesiasticã a lui Eusebiu si Vita Constantini, în privinta convertirii lui Constantin: pe când cea dintâi nu vorbeşte nici de minune, nici de cruce, nici de labarum ori de Edictul de tolerantã, Vita repetã pretutindeni viziuni, miracole şi stindardul cu crucea, fãcãtor de minuni. Savantul belgian conchide cã vreun „epigon”, cu ajutorul diferitelor izvoare, printre care figureazã si Istoria Eclesiasticã, a compus compilatia care se numeste Vita Constantini. Acest epigon a fãcut din persecutia crestinilor de cãtre Licinius cauza celor douã rãzboaie ale sale cu Constantin. La „vision de Constantin” liquidee, din aceeasi revistã, e un rãspuns la obiectiile învãtatilor Zeiller, Alfoldi si Petersoa, în care autorul stabileste cã „viziunea” îsi are originea în panegirice pãgâne, adevãrate manifeste politice si religioase, dictate de Constantin. Mentionãm încã cele câteva recenzii în care autorul îsi apãrã cu succes punctul de vedere împotriva preopinentilor sãi Andreas Alfoldi, Norman H. Baynes si J. ZeilJer.
Încheierile ce rezultã din toatã aceastã vie dezbatere sunt urmãtoarele:
1. Nu se mai poate admite o „convertire” a lui Constantin în preajma luptei de la Pons Milvius;
2. Asa-zisul „Edict de la Milan” e inexistent. El îşi trage originea din Edictul publicat de Licinius la Nicomedia;
3. Vita Constantini, în forma în care ni s-a transmis, nu este opera lui Eusebiu din Caesarea, si a fost compusã cãtre sfârsitul sec. al IV-lea. Ea a crestinat, cum aratã învãtatul Gregoire, toate acele „viziuni” pãgâne puse pe seama lui Constantin;
4. Pãstrând un timp o prudentã rezervã faţã de noua credinţã, geniul politic al lui Constantin şi-a dat seama, dupã înfrângerea lui Maxentiu, de forţa acestei credinţe faţã de pãgânismul în decãdere şi a înţeles ce armã puternicã ar avea într-însa pentru asigurarea unitãţii monarhiei autocratice pe care o clãdea. De aici, toatã seria de mãsuri menite sã mãreascã autoritatea si prestigiul Bisericii. Constantin a acordat clerului crestin toate privilegiile de care se bucurau pãgânii: i-a scutit de impozite, de sarcini si servicii de Stat. În 321, a decretat legea care dãdea Bisericii drept de moştenire, în urma acestui act, bunurile Bisericii cresc în mod considerabil. Foarte însemnate privilegii furã acordate (318) tribunalelor episcopale. Oricine îsi putea aduce pricinile dinaintea acestor tribunale si sentinţele lor aveau aceeaşi putere ca şi cele ale tribunalelor civile, în 333, Constantin întãri aceastã jurisdicţie a Bisericii.
Aceastã strânsã, legãturã dintre Stat si Bisericã a fãcut ca Statul sã se intereseze de chestiunile religioase, ceea ce duse la Sinodul de la Niceea (325), primul Sinod ecumenic, fapt de o însemnãtate considerabilã, care afirmã întâia oarã politica Statului fatã de Bisericã. Prin noua sa situatie, Biserica creştinã dezvoltã o vie activitate care se manifestã mai cu seamã pe tãrâmul dogmelor. Statul intervine în discuţiile dogmatice si le îndrumã cum îi dicteazã interesul. Alexandria Egiptului era în acea vreme marea metropolã a stiintei grecesti. Viaţa spiritualã era acolo deosebit de activã, şi dogmele formau în acel mediu de neastâmpãr intelectual obiectul celor mai aprinse discuţii. O doctrinã nouã se iveşte acum în lumea Alexandriei, pasionatã de controversele religioase. Un preot din acest oraş, Arie, cunoscut pentru ştiinţa sa, ridicã o problemã din cele mai grave în sânul Bisericii. Dacã Fiul este nãscut din Tatãl, zicea el, Tatãl exista dinaintea Fiului, şi Acesta nu era deci homousios (o/zooucnog), consubstantial cu Tatãl.
Doctrina lui Arie, socotitã de ortodocşi ca erezie, îşi fãcu mulţi adepţi. Ea se ivise de fapt mai înainte, în a doua jumãtate a sec. al III-lea, în Siria, la Antiochia, unde Lucian, unul din oamenii cei mai luminati ai epocii, întemeiase o scoalã de exegezã si teologie. Aceastã şcoalã a fost, dupã expresia lui Harnack, leagãnul arianismului. Patriarhul Alexandru îl excomunicã pe Arie, şi un Sinod compus din episcopi din Libia si Egipt ratificã sentinţa patriarhului (321). Arie s-a refugiat pe lângã Eusebiu al Nicomediei si a aflat în Orient multi partizani printre episcopi. În 324, Constantin îl biruise definitiv pe Licinius şi venise la Nicomedia. El primi acolo atât plângerile partizanilor, cât şi pe acelea ale adversarilor lui Arie. Împãratul, care nu putea admite ca pentru nişte cuvinte zadarnice sã se tulbure pacea romanã, interveni cu autoritatea sa. El scrise patriarhului Alexandriei şi lui Arie, invitându-i sã se înţeleagã, recomandând clerului din Alexandria exemplul filosofilor Greciei, care-şi apãrau ideile fãrã urã împotriva celor care nu le admiteau. Hosius, episcopul de Corduba, favoritul împãratului, duse scrisoarea, se informã la faţa locului si se întoarse, aducând lui Constantin toate informaţiile privitoare la agitaţia arianismului, împãratul avu atunci o mare idee politicã, hotãrând a-i convoca pe episcopii din toatã lumea creştinã într-un Sinod care sã dezbatã chestiunea în prezenta sa. Astfel se deschise, în iulie 325, în bazilica din Niceea, celebrul Sinod, la care participarã mai mult de 250 de episcopi (unii dau cifra de 318) şi la care episcopul Romei trimise doi reprezentanţi. Actele Sinodului nu ni s-au pãstrat. Ceea ce ştim în aceastã privinţã ni s-a transmis prin scrierile unora din membrii Sinodului si ale unor istorici. Dupã discuţii vii, în prezenta lui Constantin, asistat de Hosius, care pare sã fi avut conducerea dezbaterilor, Sinodul 1-a condamnat pe Arie si a fixat Simbolul Credintei, în care Christos a fost recunoscut ca „Fiul lui Dumnezeu, nãscut, iar nu fãcut, consubstanţial cu Tatãl. În aceste dezbateri, Athanasius din Alexandria, duşmanul înverşunat al lui Arie, avu o parte mare. Constantin ratificã Simbolul şi-i reduse pe opozanţi la tãcere. Arie fu exilat în pãrţile cele mai sãlbatice ale Illyriei si scrierile sale arse, iar Eusebiu de Nicomedia alungat din Scaun.
Se credea cã pacea fusese redatã Bisericii, dar realitatea dezminţi foarte curând aceste speranţe. Dupã câtiva ani, Constantin însuşi se schimbã total în favoarea arienilor: Arie si discipolii sãi cei mai zelosi au fost rechemaţi din exil, iar apãrãtorii cei mai distinşi ai Simbolului de la Niceea, exilaţi în locul lor. Eusebiu de Nicomedia, readus în Scaunul episcopal, îşi reluã îndatã influenţa asupra lui Constantin. Episcopii, adunaţi în Sinod la Ierusalim, îl asigurarã pe împãrat cã doctrina lui Arie nu era contrarã credinţei niceene, ci prezenta o formulã de credintã neutralã. Ei cerurã sã fie reprimiţi în dieceza Alexandriei. Athanasius, acum patriarh al acestei dieceze, nu îl primi pe eretic, şi, învinuit de adversari cã a împiedicat transportul grâului egiptean la Constantinopol, îşi atrase mânia lui Constantin. El continuã totuşi lupta sa neobositã în sprijinul Ortodoxiei şi nu numai în timpul lui Constantin, ci şi sub urmaşii acestuia, cu toate prigonirile dezlãnţuite împotriva sa. De cinci ori izgonit din Scaunul patriarhal, în care totusi muri, Athanasius lãsã amintirea unui mare atlet al lui Christos, stâlp al dreptei credinţe. S-a cãutat a se explica aceastã neasteptatã schimbare de atitudine a împãratului prin influenţa Curţii sau prin relaţiile intime şi de familie, poate şi prin aceea cã suveranul nu-şi dãduse de la început seama cât de puternice erau în Orient sentimentele celor ce simpatizau cu arianismul. E mai acceptabilã în aceastã privinţã pãrerea unui cercetãtor spaniol al acestei politici şovãitoare a împãratului, pãrere dupã care principiul conducãtor al politicii constantiniene în controversa arianã nu a fost de naturã doctrinarã, ci practicã si politicã. Constantin se creştinã, se ştie, numai pe patul de moarte, şi el primi botezul din mâinile lui Eusebiu de Nicomedia, un semiarian. Intervenţia autoritarã a împãratului, care chemã Sinodul, luând parte activã la lucrãrile lui şi dând deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat şi Bisericã, fãcând a se recunoaşte oarecum suveranul drept cãpetenie a Bisericii. Raporturile acestea, care vor stãpâni de acum statornic viaţa religioasã a Bizanţului, au fost caracterizate prin termenul de cesaropapism, respins în ultimii ani de atâtia învãtati ca inadecvat.
Sursa: Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I
Enciclopedia universala 