După decembrie 1989 „Românii au devenit cetăţeni liberi, într-un stat ce se pretinde că ar fi de drept, NU de drepţi. Drepturile lor fundamentale, garantate de numeroase tratate şi convenţii internaţionale, ca şi de art.37 din Constituţie, au fost golite de orice conţinut şi anulate prin abuziva Ordonanţă de Urgenţă 31/2002.
Art.1 din O.U.G. 31/2002 nu ne spune care autoritate de stat este îndreptăţită şi împuternicită să constate «ura naţională, rasială sau religioasă», discriminarea sau infracţiunile contra păcii şi omenirii. Nu se ştie cine constată acestea, după cum nu se ştie nici cine, cum, în ce fel şi între ce limite trebuie să le combată!
Prea uşor se ajunge la încheierea din art. 1 cu privire la promovarea cultului «persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii». Ce înseamnă de fapt «promovarea» unui astfel de cult? Nu cumva legiuitorul alogen vrea să ne interzică până şi pronunţarea numelui mareşalului-erou Ion Antonescu?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12) Adică a omului care:
- a fost şeful Statului Major al armatei române ce, în 1919, desfiinţând la Budapesta dictatura bolşevică a lui Bela Kuhn (Cohen), reuşea să întârzie cu mai bine de douăzeci de ani instalarea comunismului în Europa de Est;
- a denunţat (odată cu instalarea regimului său de autoritate) Masoneria ca un pericol de Stat şi a instituit Comisiunea de cercetarea materialului şi activităţii societăţilorsecrete Franc-Masonice din România (vezi pentru amănunte volumul: Toma Petrescu, Conspiraţia lojilor — Francmasonerie şi Creştinism — , Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941).
„Dacă da, cu ce drept vorbesc de infracţiuni contra păcii şi omenirii tocmai guvernanţii care, aflaţi acum în solda Americii şi a Pactului Nord-Atlantic (precum altădată în solda Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia) trimit armata română să ucidă patrioţii afgani şi irakieni ce îşi apără ţara şi interesele lor naţionale?’ (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
Şi, totodată, de ce „după apariţia O.U.G. 31/2002, nimeni nu a fost cercetat şi condamnat pentru promovarea cultului personalităţii criminalilor Stalin, Lenin sau Ceauşescu, prezentaţi şi lăudaţi în diverse publicaţii, la televiziunea naţională sau la alte televiziuni centrale şi locale[?] Nu cumva se încalcă astfel în mod flagrant prevederile (;)ordonanţe[i]? (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Corectitudinea politică este în aceeaşi măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoaşterii omeneşti, şi al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoaşteri”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 102)
În optica ei, „un individ sau un grup de indivizi care îşi revendică dreptul la o informare imparţială, obiectivă, independentă, necontrafăcută de ziarişti şi nesupusă cenzurii corecte politic trebuie considerat extrem de periculos şi tratat ca atare, monopolul pe care corectitudinea politică îl deţine asupra informaţiei fiind de o importanţă crucială”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 35)
„Printr-un program bine pus la punct, românul este ţinut la limita supravieţuirii, pentru ca toată atenţia şi preocuparea sa să se îndrepte spre rezolvarea zilei de mâine, cu preţuri mari, salarii şi pensii mici; tineretului i se oferă fotbal, ca o supapă de refulare a mizeriilor şi neîmplinirilor, stadionul – şi nu numai – devenind locul de descărcare dirijată a furiei şi a excesului de energie.
Cine se mai gândeşte în ziua de azi la viitorul apropiat sau mediu al României, cine pune cap la cap toate manevrele aparent fără legătură din viaţa politică a ţării? Românilor li s-a dat o coajă de pâine şi circ cât cuprinde!
Presa scrisă, dar mai cu seamă televiziunea, îţi serveşte zi şi noapte diversiune şi nu pentru audienţă, cum se pretinde, ci în baza unei campanii de lungă durată, dar de evidentă intensitate, pentru a te dirija pe un anumit drum(;)”… (Nicador Zelea Codreanu, Cui îi e frică de Legiune, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 54, ianuarie 2008, pag. 2)
„Întreprinderile înapoiate [- nu din punct de vedere tehnic!… -] sunt o redută a comportamentului autoritarian, a organizaţiilor masificate, a abandonului decizional şi deci a nevoii de «fuhrer». Disperarea, spaima de viitor, dezrădăcinarea generează masificare şi autoritarism. Aceste întreprinderi sunt «poliţiile» informale în era maselor. Ele reprimă tot ceea ce se abate de la starea care le conservă”. (Ilie Bădescu, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998, pag. 260)
„Întreprinderea înapoiată generează aşadar fatalmente putere totalitară. Înlăuntrul ei puterea este de tip autoritarist, relaţiile sunt cele de dependenţă faţă de şef care-şi «promovează» şi «recompensează» «clienţii» după loialitate faţă de el, după lipsa discernământului şi a judecăţii critice. Şcoala puterii totalitare începe în aceste întreprinderi unde un individ care are judecată critică, etc, este eliminat(;). Aceste întreprinderi sunt «şcoli» ale comportamentului totalitar, ale supunerii faţă de «şef», ale compromisului moral şi politic în raport cu interesul cel mai mărunt.
Şeful acordă recompensele, de la acordarea «aprecierii» individuale la acordarea «primelor», a «recuperărilor», a «închiderilor» de ochi, etc, în funcţie de ascultarea oarbă şi de loialismul bine probat în timp. Cel ce încalcă regulamentul nescris al acestei şcoli este livrat necazurilor care culminează – după o lungă ostracizare şi expulzare sociometrică – cu darea afară (cu prima ocazie care se iveşte)”. (Ilie B ădescu, opera citată, aceeaşi pagină)
Totuşi, chiar şi în condiţiile acestea paralizante, mai apare câte o voce care nu se teme să vorbească public despre „dezmăţul şi setea de sânge şi de răzbunare dezlănţuită de iudeo-comunism după pierderea războiului de către români şi câştigarea puterii(;) de către evreii travestiţi în ruşi, comunişti, eliberatori, educatori, conducători politici, conducători militari, asigurători ai siguranţei naţionale, asigurători ai ordinii publice, travestiţi în scriitori, în artişti, în justiţiari, în şefi de orice, în conducători de orice, în specialişti de orice, şi mai presus de toate hotărâţi să acopere «cu vârf şi îndesat» «datoriile» (de cele mai multe ori imaginare) faţă de oricine îndrăznise până atunci să îi supere(;) oricât de puţin”. (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2) Câte o voce care nu pregetă să dezvăluie faptul că „după aprecierea istoricului şi cercetătorului de specialitate Gh. Boldur-Lăţescu, numărul victimelor asasinate în închisori, şantiere ale morţii, la interogatorii etc., se ridică la 500.000: tot ce a avut ţara mai bun în acei ani, elitele intelectuale, politice, militare, şi, în plus, 4.000 de preoţi şi ierarhi – cei mai mulţi sub acuzaţia de «legionari». Din această cifră uriaşă, 300.000 au fost legionari, simpatizanţi legionari sau pur şi simplu cei care îi dăduseră nu-ştiu-când un şut în spate vecinului la o ceartă ca între vecini, dar vecinul nu era numai vecin, era evreu!” (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2)
„A trece genocidul ca act politic antiromânesc din sarcina celor care l-au conceput, dirijat şi impus pe seama unor temniceri, de la simplul gardian, la directorul de închisoare, executanţi încorsetaţi în rigori militare, aşa cum încearcă să o facă o echipă de simbriaşi din presă, este egal cu operarea de diversiuni şi intoxicări spre a ascunde adevărul istoric şi a exonera de răspunderi bestiile criminale care au îndoliat un popor, hărăzindu-i o epocă de mucenicie prin teroare şi dictatură poliţienească.
Consider diversiune manevra de a impune prin mass media şi orice fel de referire scrisă, numele româneşti adoptate de membrii comandourilor alogene încuibate pe toată ierarhia puterii. Este o metodă abilă de a trece pe seama autohtonilor atât impunerea bolşevismului, cât şi crimele în masă săvârşite de alogeni”. (Radu Theodoru, Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr. 17, iunie 2007, pag. 3)
„Poporul Român aspiră la cercetare ştiinţifică şi exprimare liberă a concluziilor acesteia în orice domeniu, indiferent că ele plac sau nu plac unora, indiferent de adevărul sau eroarea pe care aceste concluzii le-ar conţine, adevăr şi eroare ce vor ieşi la lumină cu timpul, după cum s-au petrecut lucrurile totdeauna, fără intervenţia nici unui fel de poliţie sau justiţie represivă în materie de gândire şi de cunoaştere. Nimeni nu are dreptul să ne interzică cercetarea ştiinţifică a oricăror popoare, evenimente, fapte, întâmplări, obiceiuri, religii, superstiţii şi orice altceva”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Desigur, e excelent să se lupte «contra rasismului, antisemitismului şi a resurgenţelor nazismului»(;) dar este tipic faptul că guvernul ar prefera s-o facă reducând la tăcere sursele de informaţii contradictorii, ceea ce echivalează cu a viola spiritul în care au fost concepute libertatea gândirii, a cuvântului şi a presei, singurele care fundamentează libertatea de opinie. Căci, în fine e dificil să se facă deosebirea între «adevăraţii» şi «pretinşii» istorici, dacă nu li se dă voie tuturor să se exprime, şi pare curios că un guvern republican îşi propune să impună publicului o anumită viziune asupra istoriei şi să-i întemniţeze pe oamenii care propun alta.
Există aici o confuzie(;) periculoasă între libertatea de a afirma sau nega şi libertatea de a lăuda sau de a condamna.
Se înţelege clar că un guvern îşi exercită legitim funcţiile atunci când interzice să se facă apologia unei crime, a unui viciu, a unui drog. E mai greu de înţeles de ce interzice să se discute despre existenţa acelei crime, a acelui viciu sau a acelui drog: cu cât e mai absurdă o teză care le neagă, cu atât va fi mai uşor recunoscută ca atare şi se va descalifica de la sine. Interzicerea unei informaţii, fie şi mincinoase, înseamnă a da impresia că se doreşte să se ascundă ceva, fără a mai pune la socoteală faptul că o asemenea măsură nu pare deloc conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului pe care se bazează Constituţia.
În mod vizibil, manipularea informaţiei a devenit o procedură firească (o procedură curentă – n.n.) în spiritul puterilor publice. S-ar zice că am revenit la vremurile când Inchiziţia dădea foc cărţilor cărora nu le aproba conţinutul”. (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul Troian la Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 222, 223)
Sursa: Radu Mihai Crişan, Istoria interzisă, Editura Tibo, Bucureşti, 2008
Enciclopedia universala 